Poezie
Ploaia
2 min lectură·
Mediu
Nu stiu ce s-a intamplat
Cert e ca norii s-au adunat
Ca intr-un congres de mult asteptat.
Si tot vorbesc si dezbat,
Incat cerul plange neincetat.
Inima i-a fost stoarsa
De triste amintiri
Care acum peste oras cad
Sub forma unor picuri fini.
Sau poate ca cerul plange din pricina noastra?!
Da, noi suntem de vina .
Noi, ce locuim in acest oras
In care nu mai exista lumina.
Unde e doar rautate si neimplinire…
Din cauza asta sa fie cerul suparat?
Sau poate ii provocam mila .
Poate suntem o lume moarta
Si el plange ,
Si dorul ne duce…
Sau poate e o farsa .
Da , poate noi acum ne jucam.
Ne jucam ca sa invatam
Sa invatam ca numai suferind putem reusi sa iubim.
Nu trebuie neaparat sa murim
Ca apoi cerul sa ne stropeasca ca sa ne trezim.
Trebuie doar sa stim
Ca numai tristetea ne aduce bucuria
Si ca fara greu nu vom afla usorul.
Sau poate avem nevoie de o competitie.
Hai sa vedem cine invinge tristetea , durerea
Unde-i speranta?
Singura care ne poate reda viata…
Speranta-i in credinta.
Cine are credinta
Ne va salva
Si atunci lacrimile vor inceta…
Si odata cu ele si ploaia.
001.201
0