amintire relativă dintr-o dimensiune pierdută

mângâiam înserarea cu umbra ta,
eram undeva lângă tine, te simțeam aproape
și puteam atinge cu ramificațiile privirii
o parte din temerile tale nocturne

mi-amintesc și acum,
femeia înger mi-a șoptit să am grijă de tine:
\"are alergie la frig
și nu mai vrea să iasă dintre gânduri,
caută ceva
fără să creadă că-l va găsi...\"

doar că...
atunci când lucrurile pareau să aibă un infinit,
ce speranțe că te mai puteam
găsi prin ceața labirintică, strălucitoare,
sau vindeca de tot nimicul care nu mai era al tău
mai puteam crește?

alergam, alergam mereu
înspre un capăt orb al orizontului,
unde liniștea coborâse rece
ca o mantie cuprinzătoare,
vroiam să-ți daruiesc degetele mele lungi și subțiri
crescute printre portocali

dar nu...
parcă te auzeam
dinspre cealaltă dimensiune a cerului:
\"mi-e bine, dar stiu
că nu va rămâne asa și
îmi va fi altă dată bine...\"

atunci am întrezărit tot:
femeia înger scrutând zarea după greșeli mărunte,
forfota de îngerași ai tăcerii compunând un imn pentru viață
și o catapultă pentru cei rătăcitori,
iar peste tot nori se alcătuiau
într-o scriere neinventată
[lucrurile mari nu au finit...]

... era deja prea târziu pentru că
nu mai vedeam.


6 ianuarie 2004