Poezie
Capela sixtină
Vanitate
1 min lectură·
Mediu
Ce mult ne iubim cenușa ,Doamne !
Pământ am fost ,în duh ars ,
cu nădejdea izbăvirii și cu foame ;
și numai asta a rămas ?
Ce praf frumos ești ,iubire ...
oare curgi cu sângele în vine
și te zbați vioaie în mine ?
Ce nimic fantastic suntem noi
cei ce credem în veșnic
și sperăm vremelnic !?
Ce ființe arogante și goi ;
alergăm după înțelepciunea
care fuge speriată în noi
căutând adăpost genunea !
Ce groaznic de neînsemnați trăim
pe un vârf de ac răsucit
iar în Univers ne lăfăim
că adevărul am născocit !
Ce rău ne mințim țărâna
atunci când facem dragoste
și ne-nchipuim a fi nunta
o clipă din dragoste !
Doamne ,nimicnicia noastră !
Privește cât ținem la ea
și iartă că pierdem și firea
sădită în inima castă ,de piatră !
Privește la Tine în Sân
și vezi cum oamenii firii
arată cu degetul mâinii
la Degetul Sfințirii ...
Omul ,infinitul lumii ,
Domnului ,mărginitul humii ,
cheamă glasul rugii !
002
0