Poezie

Capela sixtină

Vanitate

1 min lectură·23 august 2006

Mediu

Ce mult ne iubim cenușa ,Doamne !

Pământ am fost ,în duh ars ,

cu nădejdea izbăvirii și cu foame ;

și numai asta a rămas ?

Ce praf frumos ești ,iubire ...

oare curgi cu sângele în vine

și te zbați vioaie în mine ?

Ce nimic fantastic suntem noi

cei ce credem în veșnic

și sperăm vremelnic !?

Ce ființe arogante și goi ;

alergăm după înțelepciunea

care fuge speriată în noi

căutând adăpost genunea !

Ce groaznic de neînsemnați trăim

pe un vârf de ac răsucit

iar în Univers ne lăfăim

că adevărul am născocit !

Ce rău ne mințim țărâna

atunci când facem dragoste

și ne-nchipuim a fi nunta

o clipă din dragoste !

Doamne ,nimicnicia noastră !

Privește cât ținem la ea

și iartă că pierdem și firea

sădită în inima castă ,de piatră !

Privește la Tine în Sân

și vezi cum oamenii firii

arată cu degetul mâinii

la Degetul Sfințirii ...

Omul ,infinitul lumii ,

Domnului ,mărginitul humii ,

cheamă glasul rugii !

002.734

Mitoi Ion-Dorinel. “Capela sixtină.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mitoi-ion-dorinel/poezie/200041/capela-sixtina

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.