ZBOR DEASUPRA UNUI GHIOL DE CUCI

Din an în Pasti ma-ntalnesc cu colegii mei de generatie, ex-tomitani ajunsi pe la case mai mari - zbughiti din urbe prin Bucuresti sau alte

meleaguri mai prietenoase.Unii au ispravit între timp o facultate sau au dezlegat sarada existentei, s-au lipit de cate-o slujba lemnoasa dar mai calduta ca acasa, iar prin asta, nu stiu cum naiba, aduc un aer

indescifrabil de distinctie, un cheag de liniste asezonat, eventual, cu începuturi de burtica sau piuituri de celular. Ne întalnim, schimbam vorbele, stingem si-aprindem cateva tigari, parcurgem niste

distante întamplatoare prin praful copilariei noastre apoi ne pregatim de despartire. Aici se-ntampla, uneori, o schimbare de puls si, pana la suieratul de plecare, se pare ca ne vom spune toate lucrurile

acelea care trebuiau spuse. Trenurile se smucesc, maruntaiele lor ruginite îsi încep mestecatul, spatiul dintre peron si siluetele de la geamuri se subtiaza rapid de-asupra unei crevase peste care ramane sa fluture doar ambalajul unor promisiuni de revedere. Nu-i usor de descris acest sentiment de peron, amestecul acela de zadarnicie si ilaritate, mirosul acela specific transhumantelor cotidiene, unde pucioasa deodorantelor de voiaj se împiedica ocult de aburii de pipi si de alcool ai garilor de pretutindeni.

Dar,dupa cum am mai scris, nimic nu ilustreaza mai bine starea de tomitan decat aceasta emotie de peron. M-am întrebat de multe ori ce m-a legat si ma leaga de locurile noastre si n-am gasit decat aceasta senzatie

barbara ce nu poate naste decat raspunsuri articulate sub forma liricii de exil.

Ma plimb în rastimpuri printre ruinele emancipate ale acestui oras, în special la orele lui de crepuscul, cand oamenii si gentile lor zburatoare se duc cuminti la culcare, cand raman doar zidurile, cainii si

arborii sa strajuiasca cerul acestei imense gari. Nu pot sa vorbesc despre Constanta decat sub imperiul acestei desertice exaltari, pentru ca nimic, nici oamenii, nici zidurile pe care ei si le-au ridicat împrejur ca pe niste sali de asteptare, nu merita mai mult. Obisnuiam sa-mi port pasii sau spitele bicicletei prin cutele încretite ale Peninsulei, usor

molesit de farmecul strazilor vechi printre care mai mult întamplarea decat istoria a îngramadit laolalta atatea delicatesuri arhitectonice. Dar vreau sa

amintesc de Varna. Cunoscusem acolo o fetiscana, Natalia nu-mai-stiu-cum,iar dupa ce-au trecut zilele si-a venit ziua batistutelor de ramas bun,Natalia ne-a dus la un far, o constructie supla si alba acoperita

de mesaje de ramas bun în toate limbile pamantului. Abia mai gaseai un loc curat pe care sa lasi marturia nemernicei tale treceri. Nu stiu de ce mi se strange inima cand privesc la orasul nostru pestrit pe care

cladirile stau asemeni acelor inscriptii pe care pleava instinctelor celor mai nomade le-a putut lasa. Din Piata Ovidiu, coborand înspre strada Muzeelor,ti-ai lasa magulita privirea de profilul nurliu al moscheei sau de zambetul tainic-rugos al Casei cu lei, daca nu te-ai simti împroscat cu stranutul de sticla si metal al cladirilor noi care marturisesc întepat ca

niste banci, societati de asigurare sau alte institutii ale inanitiei contemporane si-au marcat temporar teritoriul cu urina lor diafana.

Cladirile stau pe fata acestui oras asemeni etichetelor de voiaj pe un geamantan burdusit cu obiecte întamplatoare. În timpul sezonului, maldare

de turisti se itesc pe alei, si luminite de tinichea le strajuiesc pasii de-a lungul plajelor. Hoteluri, restaurante si alte asezaminte bulevardiere îsi spoiesc obrazul, îsi desfac soldurile, îsi tocmesc

lautarii. Pentru cei de aici ramane buzunarul cel dosnic în care împaturim pentru o vreme pustiul, gunoiul si crivatul. Toamna tarziu, cand începe sa

muste prima rugina, îmi place sa-mi iau bicicleta si sa ies din oras spre Mamaia. Prin nisipurile oarbe vantul barfeste gunoaiele si haite de caini îsi desfac umbrele uscate peste balti în care nici cerul nu-si mai lasa vreo stea. Încerc în rastimpuri, din an în Pasti, sa schimb, cu prieteni fugiti peste ape, amintiri despre acest sentiment dulceag-amarui,

simtind ca e singurul care ne mai leaga. Si-acel mister al cainilor care umplu acest pustiu dintre anotimpuri, fugind de marele nostru oras pentru a-si

latra salbaticia si foamea la mama dracului, printre hoteluri destelenite si boscheti ca-n Tara Gugumanilor din basmul lui Tolstoi. Mai este un lucru care ma emotioneaza ciudat, un loc din parcul Tabacariei de

unde, la apusul soarelui, se vede cartierul meu rasturnat în ghiol. Parcul acela în care te miri uneori ca se mai aduna cucii sa-si gangureasca

sentimente nedeslusite si ghiolul acela în care, în unele zile, soseste si cerul sa-si arunce, pentru o clipa, zoaiele sale stelare.