Poezie
Mircea Eliade (1)
34 min lectură·
Mediu
Eliade, Mircea (1907-1986, n. București), filosof și scriitor român. Studii la Universitatea din București și din Calcutta. Stabilit în S.U.A., profesor la Universitatea din Chicago. Specialist în istoria religiilor („Traité d’histoire des religions”, „De Zamolxis à Gengis-Khan”), orientalistică și mitologie („Yoga”, „Le Chamanisme”, „Forgerons et Alchimistes”, „Myth and Reality”, „Images and Symbols”). Activitatea sa eseistică și literară din România în perioada interbelică a fost legată de trăirism. Romane de influență gidiană, jurnale ale unor experiențe spiritual-erotice („Maitreyi”) sau implicații sociale („Întoarcerea din rai”, „Huliganii”). Proză de atmosferă fantastică („Domnișoara Christina”, „Secretul doctorului Honigberger”, „La țigănci”). Eseuri pe teme filosofice („Soliloquii”) și literare.
Această definiție de dicționar, deși vastă, spune doar o mică parte din personalitatea lui Mircea Eliade. Mircea Handoca, prieten de corespondență (începând cu 1968) al lui Mircea Eliade îl prezintă astfel:
„Celebru ca scriitor încă din 1933 (după apariția romanului „Maitreyi”), iar ca savant de prestigiu universitar din 1936 (după publicarea volumului „Yoga”), Mircea Eliade figurează în aproape toate dicționarele și enciclopediile lumii.
Orientalistul, folcloristul, eseistul, istoricul religiilor, etnologul, romancierul, conferențiarul, memorialistul, nuvelistul, dramaturgul – iată doar câteva din numeroasele fațete ale unei proteice personalități.” (Mircea Handoca, postfață la „Romanul adolescentului miop”, 1988)
Într-adevăr, Mircea Eliade este prezent în aproape toate dicționarele și enciclopediile lumii, începând cu definiția din Micul dicționar enciclopedic (pe care am scris-o la început), până la acest scurt articol pe care l-am tradus dintr-una din cele mai cunoscute și mai complete enciclopedii ale lumii (Encyclopaedia Britannica):
Eliade, Mircea (n. 9 martie 1907, București, România – m. 22 aprilie 1986, Chicago, Illinois, S.U.A.), istoric al religiilor și corespondent, distins pentru cercetările sale asupra limbajului simbolic folosit în diferite tradiții religioase și pentru încercarea sa de a le reduce înțelesurile la mituri fundamentale ce stau la baza fenomenelor mistice.
Eliade și-a luat licența în filosofie la Universitatea din București în 1928. A studiat sanscrita și filosofia indiană la Universitatea din Calcutta (1928-31) și apoi a locuit timp de șase luni în ashram-ul din Rishikesh, Himalaya. Întorcându-se în România, și-a luat doctoratul în 1933 cu teza „Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne” și a fost numit profesor suplinitor la București, unde a predat istoria religiilor și filosofia indiană (1933-39). În 1945 a plecat la Paris unde e invitat să țină cursuri la École des Hautes Études din Sorbona. În 1956 devine profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago, unde a rămas. În 1961 a fundat revista „History of Religions”.
În principal, Eliade considera experiențele religioase din societățile tradiționale și contemporane ca fenomene credibile pe care le-a numit hierofanii (manifestări ale sacrului în lume). Cercetările sale au urmărit formele pe care le-au luat aceste hierofanii în lume de-a lungul timului. Iterpretarea esențială a lui Eliade asupra culturilor religioase tradiționale și analiza sa asupra formelor experienței mistice caracterizează lucrările sale principale: „Traité d\'histoire des religions” (1949), „Le Mythe de l\'éternel retour” (1949) și „Le Chamanisme et les techniques archaïques de l\'extase” (1951). Și-a mai exprimat opiniile și în lucrările sale fantastice, mai ales în nuvelele „Forêt interdite” (1955; „Noaptea de Sânziene”) și „The Old Man and the Bureaucrats” (1979). Printre lucrările sale mai târizii sunt două colecții de esee, „The Quest: History and Meaning in Religion” (1969) și „Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashion: Essays in Comparative Religion” (1976). A mai scris și o lucrare de trei volume intitulată „Istoria credințelor și ideilor religioase” (1978-85) și a fost redactor-șef al celor 16 volume din „Encyclopedia of Religion” (1987).
Dar și această definiție este inconcludentă, subliniind doar lucrările principale din S.U.A. Înainte de acestea Eliade a scris nenumărate alte lucrări în România și Franța. Iată doar principalele sale creații literare: „Romanul adolescentului miop” (1922-1925), „Isabel și apele diavolului” (1930), „Maitreyi” (1933), „Lumina ce se stinge” (1934), „Întoarcerea din rai” (1934), „Șantier” (1935), „Huliganii” (1935), „Domnișoara Christina” (1936), „Șarpele” (1937), „Nuntă în cer” (1938), „Secretul doctorului Honigberger” (1940), „Nopți la Serampore” (1940), „Un om mare” (1945), „Fratele risipitor” (1949), „Douăsprezece mii de capete de vite” (1952), „Noaptea de sânziene” (1955), „Fata căpitanului” (1955), „O fotografie veche de 14 ani” (1959), „La țigănci” (1959), „Într-o cazarmă” (1963), „Amintiri (I), Mansarda” (1966), „Pe strada Mântuleasa” (1968), „Uniforme de general” (1971), „Incognito la Buchenwald...” (1974), „Pelerina” (1975), „Les trois grâces” (1976), „Tinerețe fără de tinerețe” (1976), „Șanțurile” (1977), „Nouăsprezece trandafiri” (1978), „Dayan” (1980), „La umbra unui crin” (1982). Dar mult mai importantă este monumentala sa operă științifică: „Solilocvii” (1932), „Oceanografie” (1934), „Alchimia asiatică” (1935), „Yoga. Essai sur les origines de la mystyque indienne” (1936), „Cosmologie și alchimie babiloniană” (1937), „Fragmentarium” (1939), „Mitul reintegrării” (1942), „Salazar și revoluția în Portugalia” (1942), „Tehniques du Yoga” (1943), „Comentarii la legenda Meșterului Manole” (1943), „Os Romenos, Latinos do Oriente” (1943), „Tratat de istoria religiilor” (1949), „Mitul eternei reîntoarceri” (1949), „La Chamanisme” (1951), „Images et symboles” (1952), „Le Yoga, immortalite et liberte” (1956), „Forgerons et alchimistes” (1957), „Sacru și profan” (1957), „Mythès, reves et mystères” (1957), „Birth and Rebirth” (1958), „Mephistopheles et l’Androgyne” (1962), „Patanjali et le Yoga” (1962), „Aspects du mythe” (1963), „From Primitives to Zen” (1967), „The Quest” (1969), „De Zamolxis a Gengis-Khan” (1970), „Religious australiennes” (1972), „Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions” (1976), „Istoria credințelor și ideilor religioase” (1976, 1978, 1983), „Briser le toit de la maison. La creativité et les symboles” (1986).
În afară de numeroasele sale cărți, Eliade scrie articole pentru o serie de reviste, printre care: „Cuvântul”, „Vremea”, „Universul literar”, „Credința”, „România literară”, „Familia”, „Adevărul literar și artistic”, „Orizontul”, „Cahier de la Pierre-qui-vivre”, „Destin”, „Azi”, „Știu-tot”, „Revista fundațiilor regale”, „Lumea, bazar săptămânal”, „Revista universală”.
Importantă de reținut este vârsta timpurie la care a debutat. La vârsta de numai 14 ani, pe data de 12 mai 1921 el publică în „Ziarul științelor populare și al călătoriilor” articolul „Dușmanul viermelui de mătase”. În același an a publicat „Cum am găsit piatra filozofală” și „Amintiri din retragere”. În liceu a început să lucreze la „Romanul adolescentului miop” (apărut cu 68 de ani mai târziu). Studia mult și era pasionat de ceea ce făcea. Pasiunile sale de naturist, biolog și chimist îl făceau să uite de necazurile zilei. La vârsta de 14 ani se compara cu Fabre, naturalistul său preferat, depre care scria în jurnalul său (un caiet pe care îl intitulase „Jurnalul unui om sucit”) că în copilărie fusese numit leneș, dar după asta s-a pus pe muncă, întrecându-i pe toți. Gloria pe care o visa la 14 ani, ce avea să devină mai târziu realitate, o exprimase în jurnalul său printr-o scenă incredibilă:
„De cele mai multe ori, însă, eu mă liniștesc închizând ochii și desfătându-mă în fața unui spectacol fără pereche. O sală imensă, plină de lume. În fund, pe o estradă împodobită de flori – eu. Sala aceasta, fără îndoială e o mare Academie din Apus. Iar toată lumea dintr-însa a venit să asiste la încoronarea mea. De câte ori obțin vreun insuficient și mă ceartă mama – sunt încoronat într-o Academie din Apus. Spectacolul mă calmează. Într-adevăr, eu mă aflu pe estradă, zâmbitor, mulțumit de mine și de izbândă, înconjurat de cei mai iluștri savanți din Occident. Unul din ei se apropie, îmi strânge mâna, mă sărută și îmi așează o coroană pe cap. Coroana mă entuziasmează și de bucurie deschid câteodată ochii. Îi închid însă pe dată – ca să mă desfăt privindu-mi colegii și profesorii care asistau rușinați, în fundul sălii, la triumful meu.”
Scena s-a petrecut întocmai după câteva decenii: «Zece mii de studenți înaintează în togile lor de culori diferite în procesiune, cu drapele și muzică. Timpul era înnourat și, cu toate acestea, până la sfârșitul ceremoniei nici o picătură de apă. Ne urcăm pe estradă noi, „onorificii”, luăm loc în primul rând. Președintele Kingman Brewster Jr. – ne cheamă, unul după altul, și ne citește caracterizarea scurtă, puțin aulică. Despre mine a zis următoarele: „Aparțineți universului. În prima dumneavoastră tinerețe ați călătorit din Europa spre înțelepciunea interioară a Estului și, după ce ați sondat esența spiritualității hinduse ați creat pentru a face Estul mai inteligibil Vestului. Venerând marile mistere exprimate în mit și simbol, ați contribuit să găsiți un libaj uman al adevărului veșnic. Yale vă oferă gradul de doctor în științe umane”» (Mircea Eliade, Fragments d’un Journal, Ed. Gallimard, Paris, 1973, p. 525)
În afară de Doctoratul Honoris Causa de la Yale (1968) a primit și pe cele ale universităților La Plata – Argentina (1969), Ripon College (1969), al Universității Loyola – Chicago (1970), Colegiului din Boston (1971), Colegiului Law Se Salle din Philadelphia (1972), al Universității din Lancaster (1975), Sorbonei (1976), al Universității din Washington. Între timp devenise membru al Academiei americane de arte și științe (1966), al celei Britanice (1970), Austriece (1973), Belgiene (1975).
La 16-17 ani învață singur italiana pentru a-l citi în original pe Giovanni Papini (idolul său din adolescență) și engleza ca să-l asimileze pe Frazer. Tânărul nu și-a pierdut niciodată timpul și „a muncit continuu, cu înfrigurare, cu răbdare și entuziasm” (Mircea Handoca):
«Munca pe care o împlineam gemând, șuierând, strigându-mi izbânda sau durerea, sfărâmând dinții, strângându-i, cu fața încordată sau împietrită, cu ochii încleștați țintă. Noaptea adormeam regretând ceasurile pe caretrebuia să le petrec nemișcat, oftând de somn, răsuflând sforăitor. Sau adormeam frânt de oboseală, cu pleoapele veștede și grele, cu fruntea înfierbântată. Și mă deșteptam în răcoarea zorilor, și mă frângeam în căldura patului și trupul se împotrivea și se ridica. Mă îmbrăcam tremurând și mă așezam la masă. Iar fața se usucă și ochii se învinețesc, înfundându-se, iar pe frunte se adâncesc dungi.” (Mircea Eliade, Jurnalul adolescentului miop).
Pentru a-și maximiza timpul de studiu, tânărul Eliade își redusese somnul la numai patru ore pe noapte. Dar lucrul acesta la obținut printr-o îndelungată pregătire:
„Timp de mai multe luni, mă culcam în fiecare noapte cu câteva minute mai târziu decât noaptea precedentă și puneam deșteptătorul să sune cu un minut mai devreme. Când reușeam să smulg somnului un ceas, mă opream și nu mai schimbam minutarele câteva săptămâni. Apoi, reluăm experiența, micșorând zilnic rația de somn cu unul sau două minute.
Nu pot spune că mi-a fost ușor. Uneori, când prelungeam lecturile după 2 noaptea, nu puteam adormi și mă zvârcoleam mult timp în pat. Dar eu mă încăpățânam să nu țin seama de aceste insomnii, ci continuam să număr orele și minutele consacrate somnului din clipa în care stinsesem lumina și mă culcasem, chiar dacă adormisem un ceas, două mai târziu. Alteori, mi se făcea somn după prânz, mai ales vara, și dacă vedeam că toate cafelele pe care le sorbeam și toată apa rece pe care mi-o zvârleam pe obraji, rămâneau fără efect, mă lungeam pentru o jumătate de ceas cu deșteptătorul la căpătâi. Dar nu uitam să scad această jumătate de ceas din somnul de noapte.” (Mircea Eliade, Amintiri (I) Mansarda, p. 73).
Uimitor, neobositul adolescent ce avea să devină o figură importantă în cultura internațională nu era un elev strălucit: „..cercetăm diploma de bacalaureat nr. 634 semnată de președintele comisiei, profesorul Ștefan Ioan. Ne întrebăm – fără a fi în stare să răspundem – cine a fost cel ce a consfințit elevului Mircea Eliade media 6,40 la sfârșitul școlarității.
Corijent la română în clasa I, va avea la acest obiect media maximă în ultimii cinci ani de liceu. Și la franceză a fost o dată corijent, la germană de trei ori, iar la matematică de două ori. Datorită celor două amânări din anul școlar 1924-25, e nevoit să dea bacalaureatul în sesiunea de toamnă.” (Mircea Handoca)
M-am oprit mai mult asupra adolescenței lui Mircea Eliade pentru a sublinia vârsta timpurie la care și-a început viața culturală, pentru ca la vârsta de 23 de ani să publice primul său roman („Isabel și apele diavolului”) iar după trei ani să devină celebru prin romanul său „Maitreyi”. Deoarece viața sa de studii continue și fără odihnă ar arăta cel mai bine importanța lui Eliade în cultura românească și universală, iată un tabel cronologic, preluat din volumul Noaptea de Sânziene (Editura Minerva, București, 1991) și completat cu date din tabelul cronologic apărut în volumul Domnișoara Christina (Editura Minerva, București, 1996). Ambele sunt realizate de Mircea Handoca.
1907, martie 9, Se naște, la București, Mircea Eliade, ca al doilea fiu al căpitanului Gheorghe Ieremia, care, din admirație pentru Heliade Rădulescu, își va schimba numele în Eliade. Ascendența răzeașă a lui Mircea Eliade este evidentă: „Mai târziu am aflat o parte din povestea străbunicului. Tatăl lui venise de copil la București, muncise câțiva ani ca argat la grajdurile de la barieră, ajunsese vizitiu de diligență, apoi geambaș și în cele din urmă cumpărase nu știu câte hectare de grădină și-și clădise hanul. Nimeni nu știa să-mi spună exact de unde venise străbunicul. De la Dunăre, spune unchiul Mitache. De la Olt, pretindea una din mătuși și-mi spunea chiar numele satului: Arvirești. Drept dovadă îmi amintea că pe mama o chema Ioana Arvira. În orice caz, îmi plăcea să mă știu descinzând dintr-o familie de răzeși moldoveni și un hangiu de la Dunăre sau de la Olt. Tatăl bunicului din Tecuci fusese răzeș și mă mândream că eram doar a treia generație de la opinci, că, deși născut și crescut la oraș, eram încă atât de aproape de «talpa țării». De bunici și de casa lor îmi aduc bine aminte. Bunicul era înalt, uscat, țeapăn, cu părul alb. În fiecare după-amiază mă lua cu el la cafenea, să-l privesc jucând table. Aveam dreptul la dulceață și rahat, dar când câștiga partida de table mai primeam o dulceață. Către seară, ne întorceam acasă pe Strada Mare. Bunica era măruntă, cu părul cenușiu strâns în jurul tâmplelor, cu ochii palizi. În anul acela, 1919, i-am văzut pe amândoi pentru ultima oară”. (Mircea Eliade, Aminitiri, I, Mansarda, Madrid, Colecția „Destin”, 1966, p. 19).
Fratele mai mare al lui Mircea, Nicolae Remus, se născuse în 1906, iar după 4 ani a venit pe lume sora sa Cornelia (Corina).
Cele dintâi amintiri sunt legate de Râmnicu-Sărat, unde tatăl a fost mutat cu garnizoana.
1912-1919, La Cernavodă. Aici face clasa I primară: „În amintirile mele, timpul acela se desfășoară în plin soare, între Dunăre și dealurile cărămizii calcinate, pe care creșteau măceși și flori mărunte cu petale palide, uscate”.
1912, vara, La Techirghiol. „Tata închiriase pentru două luni o cameră spațioasă într-o vilă. Toată familia făcea dimineața băi calde de nămol. Ne întorceam apoi repede la vilă și ne culcam din nou ca să transpirăm.” (Idem, p. 16).
1914-1917, Se mută la București. Elev la școala primară din strada Mântuleasa. „Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreațiilor.” (Idem, p. 26). Premiat în fiecare an, e fascinat în special de zoologie și istorie antică.
1914, „Nu știu cum s-au cunoscut părinții mei. Când s-a căsătorit, tata era flăcău tomnatic: avea 15 ani mai mult ca mama. În fotografia nupțială, de prin 1904, tata nu arăta de cei 35 de ani pe care-i avea, cu toate că era deja pleșuv. Brun, uscat, cu mustață neagră, în furculiță, sprâncenele groase și ochii oțeliți, pătrunzători, tata părea că nu îmbătrânește. Avea o mare rezistență fizică. La 70 de ani umbla pe jos de la un capăt la celălalt al Bucureștiului și nu putea rămâne o clipă locului; își găsea necontenit de lucru, în casă, în pivniță, în curte. Era de felul lui frugal, dar la petreceri mânca și bea cât cinci.
La instalarea noastră definitivă la București, mama era foarte tânără, nu împlinise încă 30 de ani. Pe atunci era frumoasă și încă elegantă, dar puțini ani în urmă, în timpul ocupației germane și imediat după război, când am sărăcit, mama a renunțat treptat la eleganță și cochetărie. La 35 de ani a hotărât că nu mai e tânără, că are copii mari și că trebuie să trăiască numai pentru ei. N-a mai vrut să-și cumpere nimic pentru ea și ducea singură toată casa, renunțând vreo zece ani chiar la o biată slujnică de la țară ca să-și poată ține copiii la liceu și la Universitate. În schimb, îmi dădea întotdeauna oricâți bani îi ceream ca să-mi cumpăr cărți.” (Ibidem, p. 20-21).
1917-1925, Elev al liceului Spiru Haret. Pasionat de științele naturale. Premiantul din școala primară rămâne, în prima clasă de liceu, corijent la română, franceză și germană. „Voi ajunge un mare zoolog, un mare pianist, un mare doctor, sau un inventator, sau un explorator, sau voi descifra o limbă moartă? Dar un lucru era sigur, că nu voi fi niciodată premiant, că de-abia voi izbuti să trec dintr-o clasă într alta. În acele după-amiezi de vară, cu una din cele trei gramatici în fața mea, ghicisem deja ce s-a dovedit mai târziu a fi o caracteristică a temperamentului meu: îmi era imposibil să învăț ceva la comandă, așa cum învăța toată lumea, în conformitate cu programul școlar.” (Ibidem, p. 49-50). În clasa a II-a obține însă, cu ușurință, un 10 la română. În primăvara aceea începe să scrie primele nuvele fantastice. „Descoperisem oina și, deși eram miop, ajunsesem repede mare meșter, mă apăram în careu mai bine ca mulți alții mai în vârstă decât mine și ținteam cu mingea aproape fără greș.” (Ibidem, p. 40).
1918, „În mai 1918 am început să plecăm, duminicile, dis-de-dimineață, către mănăstirile din jurul Bucureștiului. Mă reîntorceam aproape de miezul nopții, obosit, ars de soare, plin de praf, dar cu cutiile pline de insecte, cu borcane în care aduceam șopârle, broaște și tritoni. Dintr-o lădiță acoperită cu geam îmi făcusem un «terarum». Petreceam ceasuri întregi urmărind viața domoală, mohorâtă a gândacilor de tot felul, a brotăceilor, a șopârlelor. Făceam planuri pentru excursiile de vară. Să coborâm pe malul Dâmboviței, până la Dunăre, să cercetez nămoalele și mlaștinile bogate în larve.” (Ibidem, p. 47).
1919, Pensia de căpitan a tatălui este prea modestă ca să poată ține trei copii în școală. Casa din strada Melodiei e închiriată, și cei cinci membri ai familiei se mută în cele două odăițe de la mansardă. „Mansarda aceea a avut o importanță hotărâtoare în viața mea. Mi-e greu să mă închipui cel care am devenit mai târziu, cel care sunt încă și astăzi, fără aceste două odăițe scunde, vopsite cu var, cu ferestruici mărunte (una din ele e rotundă ca la o cabină de vapor), cu o sobă de cărămidă nemaivăzută, căci avea gura într-o odaie și trupul în odaia cealaltă. A fost marele noroc al adolescenței și tinereții mele că am putut locui 12 ani acolo, că, mai ales, am putut locui ultimii cinci, șase ani, singur.” (Ibidem, p. 23).
1919-1920, „Chimia m-a cucerit ca nici o altă știință până atunci. Într-asemenea chip, încât am crezut că mi am părăsit adevărata mea vocație și în decursul anului școlar 1919-1920 mi-am alcătuit primul laborator. La început, destul de modest: în pod, alături de mansarda noastră, pe o măsuță de tablă, mi am instalat o retortă, o duzină de eprubete, o lampă cu alcool și câteva borcane cu «substanțe». Când veneau colegii să mă vadă, le arătam câteva experiențe clasice: fosforul arzând, sfârâind când îi dădeam drumul în apă, transformările misterioase ale sulfului pe măsură ce se topea, și celelalte. În anul următor, când ne venise rândul să studiem chimia, câțiva dintre colegii mei încercaseră să mă imite și improvizaseră și ei laboratoare. Profesorul de fizică și chimie Voitinovici a observat repede cât eram de pasionat și cât de mult știam pentru vârsta mea și mi-a încredințat cheia laboratorului liceului. Veneam de câte ori puteam, după-amiezile, singur sau cu unul din colegii mei, și încercam tot felul de experiențe.” (Ibidem, p. 62).
1921, mai 12, Debutul lui Mircea Eliade cu articolul Dușmanul viermelui de mătase în „Ziarul științelor populare și al călătoriilor”, nr. 21. Era semnat Eliade Gh. Mircea. „Când mi-am văzut numele tipărit – la sumar și din nou la sfârșitul articolului – inima a început să se zbată. De la chioșcul de unde cumpărasem revista și până acasă mi s-a părut că toată lumea mă privește. Triumfător, l-am arătat părinților.” (Ibidem, p. 64).
La 11 martie 1965, Mircea Eliade notează în Jurnal cu referințe la acest an: „Sunt pe cale să recitesc Agamemnon. Amintiri: prima lectură, în franțuzește, în clasa a IV-a de liceu. Haig Acterian a fost atât de entuziasmat, încât s-a hotărât să învețe greaca. Îmi spunea: «Ar trebui să faci același lucru, să nu citești decât în grecește cărți despre Grecia». În aceeași săptămână, îndemnat de el, am citit Apollo, manualul de istorie a artelor al lui Solomon Reinach. Haig îmi spunea: «Noi ar trebui să scriem împreună o istorie a tuturor artelor în Grecia. Eu voi scrie istoria teatrului și a arhitecturii, tu trebuie să începi cu Homer». «Asupra lui Homer, i-am răspuns, ar trebui să scriu o carte întreagă. Un volum de cinci sute de pagini. Poate chiar două volume». Făceam aceste proiecte în mansarda din strada Melodiei, cu 42 de ani în urmă.” (Fragments d’un jounal, Paris, Editura Gallimard, 1973, p. 417).
Povestirea fantastică, Cum am găsit piatra filosofală, capătă premiul I al „Ziarului științelor populare și al călătoriilor”. Este perioada în care a scris în câteva caiete Călătoria celor cinci cărăbuși în țara furnicilor roșii, „un fel de roman de aventuri în care amestecam entomologia, humorul și fantasticul. Ceea ce mă pasiona mai mult scriindu-l era descrierea diverselor locuri, așa cum le vedeau cărăbușii străbătându-le pe îndelete sau zburând pe deasupra lor”. (Amintiri, I, Mansarda, p. 66).
1922, vara, La Săcele, unul dintre cele „șapte sate” din apropierea Brașovului: „Între miile de alte lucruri eram pasionat de entomologie.” (Fragments d’un jounal, p. 234). În „Ziarul științelor populare și al călătoriilor” apăreau, alături de Convorbiri entomologice, o serie de schițe sub titlul general Din carnetul unui cercetaș: „Nu cred că erau bine scrise, dar pentru mine aveau o valoare sentimentală. Era un fel de jurnal romanțat al excursiilor mele în Carpați, la mănăstirile din Prahova și Moldova, al călătoriilor din Bucovina și Transilvania.” (Amintiri, p. 82).
Alături de Jurnal începe un nou roman fantastic, plăsmuit pe „dimensiuni ciclopice”: Memoriile unui soldat de plumb: „Era un roman de nesăbuite proporții, înglobând nu numai istoria universală, ci întreaga istorie a cosmosului, de la începuturile galaxiei noastre la alcătuirea Pământului, de la originea vieții până la apariția omului.” (Ibidem, p. 75).
Semnează cu pseudonimele Silviu Nicoară și M. Gheorghe.
1922-1923, Lucrează la prima operă mai amplă – Romanul adolescentului miop: „Mă socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo 50 de articole și schițe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, «Vlăstarul», și devenisem chiar redactorul responsabil: adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător, ca să mă conving că descifrează corect anumite manuscrise. Și, apoi, dispuneam de un Jurnal voluminos; mi se părea că, dacă voi ști cum să utilizez aceste materiale, romanul ar putea fi gata în câteva luni.
Era mai mult decât un roman autobiografic. Voiam să fie în același timp un document exemplar al adolescenței. Îmi propusesem să nu inventez nimic, nici să nu înfrumusețez, și cred că m-am ținut de cuvânt. Îmi spuneam că, pentru întâia oară, un adolescent scrie despre adolescență și scrie întemeiat pe «documente»” (Ibidem, p. 89). Capitolul despre Societatea „Muza” din Romanul adolescentului miop se va tipări în decembrie 1926 în „Cuvântul”. Cartea a rămas timp de peste 60 de ani inedită: „Mă revăd în acei ani în mansardă, revăd masa de lemn acoperită cu hârtie albastră, lampa cu abajurul alb sub care îmi împingeam cartea pe măsură ce mi se împăienjeneau ochii și distingeam tot mai anevoie literele. Erau anii de «miopie galopantă», după expresia unuia din ocultiștii la care fusesem. Dioptriile creșteau mai repede decât aveam eu timp să-mi schimb lentilele. Nu era, spusese doctorul, decât o soluție, să nu-mi obosesc ochii citind prea mult la lumina lămpii. Dar cum aș fi putut (și mă întreb acum: cine ar fi putut?) să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam totuși să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când pe celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile când albastre, când albe, când slabe, când foarte puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau și mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăița de-alături și mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi, câteva minute, întins pe pat, cu ochii închiși, încercând să nu mă gândesc la nimic.” (Ibidem, p. 71).
1923, „Într-o barcă pe Marea Neagră, în timp ce, surprinși de furtună, catargul s-a rupt și noi am fost împinși spre larg; ca urmare a acestei aventuri, pe care am avut-o la 15 sau 16 ani, mi-a rămas un traumatism bizar: nu pot să suport furtuna, tunetele, fulgerele (mai ales fulgerele). Este cu atât mai ciudat, precizez, că până la această dată aveam o slăbiciune pentru fulgere. (Cu un an înainte era să fiu trăsnit în Carpați pentru că, în momentul când s-a dezlănțuit furtuna, am fost cuprins de un fel de exaltare dionisiacă, săream, strigam printre stânci. Trăsnetul a căzut la zece metri de mine, fără să reușească să mi domolească exaltarea.) Pe mare, în timpul furtunii, vedeam valuri enorme și îmi spuneam tot timpul: de data aceasta nu voi scăpa, și închideam ochii. Și totuși nu mi-a rămas nici o fobie față de apă. Îmi plăcea să înot. Și sunt fericit de fiecare dată când pot să fac o călătorie pe mare (Fragments d’un jounal, p. 182-183).
1923-1925, Învață italiana pentru a-l putea citi în original pe Papini și engleza pentru a-l citi pe Frazer. Începe studiul limbii ebraice și persane.
1924-1925, Publică articole de istorie a religiilor, orientalistică și alchimie în revistele „Orizontul”, „Foaia tinerimii”, „Universul”, „Lumea”, „Adevărul literar”, „Știu tot”.
„Evident, neglijam școala și mai pe față ca în trecut. Dar pentru că publicam în revista liceului, «Vlăstarul», o seamă de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articol despre Nicolae Iorga, care-i plăcuse marelui savant și impresionase pe toți profesorii mă bucuram de un anumit prestigiu și mi se treceau cu vederea lipsurile.
Trăiam o perioadă de euforie. Învățasem englezește ca să-l pot citi pe Frazer, cumpăram tot mai multe cărți de istoria religiilor și orientalism, instalasem o nouă bibliotecă în mansardă. Cămăruța mea de lucru începu să semene acum cu cabinetul unui erudit din alte vremi. Adunasem peste o mie de volume și, alături de colecțiile pe care le țineam pe unde puteam – pe podea, pe sub pat, peste lădița cu manuscrise – se mai aflau în odăiță insectarele, ierbarele, colecția de mineralogie, un rest de laborator, iar pe pereți planșe pe care copiasem hieroglife și basoreliefuri egiptene.” (Amintiri, I, Mansarda, p. 106).
1925, octombrie, Student la Facultatea de Litere și Filosofie. „Continuam să dorm patru, cel mult cinci ore pe noapte, și poate m-aș fi mulțumit să rămân aici dacă n-aș fi citit undeva că Alexandru von Humboldt nu avea nevoie decât de două ceasuri de somn.” (Ibidem, p. 125).
1926, ianuarie, Scoate „Revista universitară”: „Primul număr a apărut odată cu deschiderea cursurilor. Ca și la «Vlăstarul», adunasem singur materialul și mă îngrijeam de cursuri. Dar de data aceasta era vorba de o revistă care trebuia distribuită la chioșcuri și librării. Eu am publicat printre altele un articol despre Ionel Teodoreanu și o critică a primului volum din Essai de synthèse de l’historie universelle a lui N. Iorga. Paginile acestea au jucat un rol hotărâtor în tinerețea mea. Critica volumului lui Iorga era exagerată și plină de teribilisme juvenile. Paradoxal și tragic a fost faptul că, abia intrat în Universitate, ciritcasem violent și mă rupsesem definitiv de profesorul pe care-l admiram mai mult, de omul pe care mi-l alesesem ca model și a cărui viață și operă jucaseră în adolescența mea, și au continuat să joace și mai târziu, un rol aproape magic. Într-adevăr, de câte ori mă simțeam obosit sau deprimat, îmi era destul să privesc câteva zeci de volume de Iorga pe care le adunasem în rafturile mele, ca să-mi regăsesc forțele intacte. Și tocmai pe acest uriaș în umbra căruia jinduisem să cresc, îl jignisem adânc.” (Ibidem, p. 131).
Noiembrie, Redactor la „Cuvântul”, unde trebuiau date două foiletoane pe săptămână, plus notițe și informații pentru pagina literară.
1927, martie-aprilie, Prima călătorie în Italia. Îl vizitează pe Giovanni Papini, care a avut o deosebită înrurire asupra adolescentului și tânărului Mircea Eliade. Impresiile despe Papini îi vor fi întipărite de Perpessicius în „Universul literar”.După un sfert de secol de la această întâlnire, autorul lui Gog îi va scrie printre altele:
„24 decembrie 1953
Dragă Eliade,
De mult timp nu știu nimic despre d-stră, dar sunt sigur că nu m-ați uitat. Eu, de asemenea, n-am uitat scumpa prietenie pe care mi-ați acordat-o, mai mult decât o dată, într-o manieră deschisă și cordială.” (Chaiers de l’Herne, Paris, 1978, p. 286).
Iulie-august, Călătorie în Austria și Elveția. Reușește la un concurs pentru o bursă la Geneva, organizat de Societatea Națiunilor: „În principiu, trebuia să urmăm niște cursuri despre structura și viitorul Societății Națiunilor, dar eu m-am mulțumit să mă înscriu la Biblioteca Universității și să citesc cărți inaccesibile la București, îndeosebi lucrări de orientalistică. Mâncam la o cantină studențească sau mă mulțumeam, serile, cu cafea cu lapte, iar cu banii economisiți îmi cumpăram cărți.” (Amintiri, I, Mansarda, p. 147).
Septembrie 6, Apare primul din seria celor 12 articole intitulate Itinerariu spiritual, unde își caracteriza confrații de aceeași vârstă drept „întâia generație torturată de imperativul sintezei”.
Sfârșitul toamnei, Vorbește pentru prima oară în public, în cadrul unui ciclu de conferințe consacrat Romantismului. „De la cele dintâi cuvinte pe care le-am rostit, am știut că totul se va petrece mai bine decât îmi închipuiam eu. Găsisem fără efort tonul și debitul verbal care se cuvenea și eram atât de sigur că voi reuși să spun tot ce aveam de spus, încât nici măcar nu mi-am scos planul și notițele din buzunar.” (Amintiri, I, Mansarda, p. 155).
1928, aprilie-iunie, La Roma: „Ziua mi-o petreceam la Biblioteca Universității, seara hoinăream prin oraș, iar noaptea lucram acasă, pregătindu-mi teza de licență sau scriind articole pentru «Cuvântul» și pentru presa italiană.” (Idem, p. 161). „Plănuita Istorie a Renașterii italiene trebuia să fie monumentală – și nu știu în câte volume – căci voiam să spun totul și eram sigur că voi spune lucruri pe care nimeni nu le-a întrevăzut vreodată. Un volum de exemplu era consacrat raporturilor dintre curentele mistice și oculte ale Evului Mediu – Joachim de Flore, Kaballa, alchimie, ermetism – și umanismul lui Ficino și Picco della Mirandola. Îmi amintesc încă, am lucrat la acest volum toată toamna lui 1928, până în ajunul plecării mele în Italia.” (Fragments d’un jounal, p. 215).
Octombrie, Licența în filosofie la Universitatea din București cu o teză asupra lui Campanella.
Noiembrie 20, Pleacă cu un vapor românesc spre India, unde maharajahul Manindra Chandra Nadz de Kassimbazar îi propune o bursă de studii.
Noiembrie 25 - decembrie 5, Călătorie în Egipt.
Decembrie 21, În biblioteca Societății teosofice din Adyar îl întâlnește pe Surendranath Dasgupta: „Îi scrisesem cu 5 sau 6 luni înainte; m-a asigurat că puteam veni la Calcutta și să lucrez cu el. Nu mă așteptam să-l găsesc la Adyar. Era acolo pentru manuscrisele Societății teosofice.” (Fragments d’un jounal, p. 215).
Decembrie 26, Sosirea la Calcutta, unde se stabilește la pensiunea anglo-indiană a doamnei Perris, din Ripon Street 82: „M-am consacrat exclusiv gramaticii sanscrite și filosofiei hinduse. Nu părăseam manualul meu de sanscrită decât pentru a studia un text filosofic într-o traducere englezească. După 3-4 luni de muncă, gramatica sanscrită mi-a devenit familiară.” (Chaiers de l’Herne, p. 36). Frecventa, de asemenea, cursurile lui Dasgupta la Universitate. Noaptea citea literatură și mai ales Jurnale.
1929, iunie-august, Redactează Isabel și apele diavolului.
Septembrie, Merge împreună cu Dasgupta în Shantiniketan, pentru a-l cunoaște pe Rabindranath Tagore.
1930, ianuarie 2 - septembrie, Locuiește în casa lui Dasgupta, unde întâlnește pe fiica acestuia, Maitreyi.
Februarie, Se hotărește asupra tezei de doctorat, Istoria comparată a tehnicilor Yoga, pe care o va redacta între 1930-1932 și o va publica în 1936.
N. Iorga, ca ministru al Instrucțiunii, îi prelungește bursa de 180 de lire pe an, dobândită în 1928, pentru studii la Universitatea din Calcutta.
Vara, Dasgupta îi dictează cartea sa despre Upanișade.
Septembrie 18, „Ruptura” cu Dasgupta. Acesta, aflând despre legăturile dintre fiica sa Maitreyi și Mircea Eliade, îi cere oaspetelui său să părăsească imediat locuința.
Apare la Editura „Naționala” S. Ciornei romanul Isabel și apele diavolului.
1930, octombrie - 1931 martie, Locuiește în mănăstirile din Himalaya, la Svargashram, Rishikesh: „Mă deșteaptă toaca fără vrere. Nu deslușesc nimic în întunericul cămăruței în care mă adăpostesc de atâtea luni. N-am iluminare și n-am lampă. Rămân întins pe patul de lemn, învelit cu pătura de bumbac. O cameră de pustnic himalayan, cu o singură ferestruică fără geamuri.” („Vremea”, 28 februarie 1932). Aici îl are drept „guru” pe Swami Shivenanda, cu care se scălda în fiecare dimineață în Gange. În deceniile următoare, mentorul său va deveni celebrul autor al câtorva sute de cărți și broșuri.
După trei luni în Himalaya își regăsește ritmul de altădată: „Dormeam doar câteva ore pe noapte (...), cu multă muncă, fără să resimt oboseala. În afara orelor consacrate meditației și exercițiilor yoga, citeam în fiecare zi texte sanscrite, lucram la teza mea, scriam articole pentru «Cuvântul» și, noaptea, continuam lucrul la Lumina ce se stinge.” (Mémoires, I, 1907-1937. Les promesses de l’équinoxe, Éditions Gallimard, 1980, Paris, p. 269).
Revine la pensiunea doamnei Perris din Calcutta. Lucrează fără încetare. Începe să învețe tibetana și apoi se consacră studiului etnografiei Asiei orientale.
August, Face câteva excursii în delta Gangelui.
Decembrie, Părăsește India, în urma unei scrisori primită de la tatăl său: „Neprezentându-mă la încorporare, aș fi riscat să fiu considerat dezertor, și aceasta era cea mai mare dezonoare pe care putea să o cunoască un ofițer. Evident, nu-mi rămânea decât să mă închin...” (Mémoires, I, p. 224).
1932, ianuarie 16, Prima din cele 50 de conferințe rostite la Radio București. Imediat după întoarcerea în țară începe colaborarea la „Vremea”.
Ianuarie-noiembrie, Își satisface servviciul militar într-un regiment de artilerie antiaeriană din București. Pentru a ajunge la Ghencea, la celălalt capăt al Bucureștiului, unde se afla regimentul, îi trebuia mai bine de o oră.
Martie, Obține o permisie de o lună (cu ajutorul lui C. Rădulescu-Motru) pentru a lucra la teza de doctorat: „Locuiam iarăși în mansarda mea. Puteam să lucrez ca altădată, până târziu în noapte, fără să-mi fie frică de a nu mă putea scula la 4 dimineața pentru a merge la cazarmă.” (Idem, p. 312).
Aprilie, E mutat la Marele Stat Major, la biroul traducătorilor. Traduce articole apărute în reviste militare americane și italiene.
Apare prima cărticică de eseuri intitulată Solilocvii (Editura Cartea cu semne).
Editura „Naționala” S. Ciornei tipărește cea de-a doua ediție a romanului Isabel și apele diavolului.
1933, mai, Apare, la Editura Cultura Națională, Maitreyi, roman care îl face celebru la 26 de ani. Cartea fusese premiată (20.000 de lei) cu premiul Techirghiol-Eforie de o comisie din care făceau parte: Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, G. Călinescu, Șerban Cioculescu.
Sfârșitul lui iunie, Doctor în filosofie cu teza despre Yoga. Comisia, avându-l preștedinte pe D. Gusti și raportori pe P. P. Negulescu și C. Rădulescu-Motru, îi atribuie „Magna cum laude”.
Noiembrie, Suplinitor la catedra de filosofie a Universității din București; își deschide cursul despre Problema răului în filosofia indiană. În aceeași toamnă, toate nopțile, între orele 11 și 430 dimineața, și le consacră redactării romanului Întoarcerea din rai.
1933-1934, Semnează la „Credința” cu pseudonimul Ion Plăieșul.
Ianuarie, Face parte, alături de Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Petre Comarnescu, din Comisia Fundațiilor Culturale pentru premierea scriitorilor tineri. Acest juriu va acorda premiul de debut viitoarei triplete de aur a spiritualității românești: Noica (Mathesis sau despre bucuriile simple), Cioran (Pe culmile disperării), Eugen Ionescu (Nu).
1934, ianuarie, Căsătoria cu Nina Mareș. Apare la Editura Naționala S. Ciornei Întoarcerea din rai.
Martie, La Editura Cartea Românească îi apare romanul Lumina ce se stinge.
August-septembrie, Merge la Berlin, „pentru a lua cunoștință de documentele cele mai recente relative la teza mea și a consulta revistele de orientalistică, inaccesibile în România (...). De dimineață până seara lucram la Sdadtbibliothek, de la deschidere la închidere, așa cum am făcut-o altădată la Roma sau Calcutta. În timpul celor cinci sau șase săptămâni ale șederii mele la Berlin am pus la punct bibliografia cea mai recentă pentru Yoga și am putut strânge documentația necesară pentru a scrie Alchimia asiatică și mătrăguna.” (Mémoires, I, p. 390-440).
Noiembrie, Își deschide cursul la Universitate cu tema Salutul în religiile orientale.
În acest an văd lumina tiparului volumele: Oceanografie (Editura Cultura poporului), India (Editura Cugetarea) și Alchimia asiatică (Editura Cultura poporului).
1935, aprilie 7, E ales în Comitetul Societății Scriitorilor Români de sub președenția lui N. N. Condiescu.
Îi apar cărțile Șantier (Editura Cugetarea) și Huliganii (Editura Naționala S. Ciornei).
1936, ianuarie, Seminar asupra cărții a XII-a din Metafizica lui Aristotel.
1936, La Paris se publică teza de doctorat Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (Librairie orientaliste Paul Genthner). Elogiat de zeci de orientaliști străini. Un confrate, Petre Manoliu, îi scrie entuziasmat la 8 mai 1936: „Odinioară se vorbea de un Heliade, mâine se va vorbi de un Eliade.”
Iulie-august, Călătorie la Londra, Oxford, Berlin.
La Editura Cultura Națională se publică romanul fantastic Domnișoara Christina.
1937, mai, Ministerul Educației Naționale cere consiliului profesoral al Facultății de Litere din București îndepărtarea din învățământ a lui Mircea Eliade sub pretextul absurd că ar fi autor de „literatură pornografică”. În aceeași lună Editura Fundațiilor publică, sub îngrijirea lui Mircea Eliade, cele două volume de Scrieri literare, morale și politice ale lui B. P. Hașdeu. În prefață, Mircea Eliade arată printre altele: „Ediția operelor complete ar fi trebuit să cuprindă cam 20 de volume mari, în care absolut toate scrierile lui Hașdeu, publicate sau indeite, ar fi fost tipărite în ordine cronologică, după modelul ediției lui Goethe de la Weimar. Un an de cercetări preliminare ne-a convins că o asemenea monumentală ediție nu este încă posibilă și mai ales nu este oportună, înainte de a face accesibilă marelui public măcar o parte din opera literară și morală a lui Hașdeu. Cu alte cuvinte, înainte de toate, era urgentă descoperirea lui Hașdeu de către publicul românesc; era necesară restaurarea acestui uluitor scriitor în istoria literaturii românești și integrarea lui în locul pe care îl merită, în istoria vieții civile, morale și profetice a veacului XIX românesc. O ediție a operelor complete, distribuită pe cel puțin douăzeci de ani, ar fi întârziat restaurarea lui Hașdeu în cultura românească. Pe de altă parte, o asemenea ediție, cuprinzând toate scrierile lui Hașdeu – așadar și cele șapte-opt mii de pagini științifice – ar fi fost oarecum inaccesibilă marelui public și ar fi îngreuiat asimilarea acestui genial scriitor, care a ales, spre sfârșitul vieții sale, ca să rămână un izolat și un neînțeles. Ceea ce voiam noi, în primul rând, era să se vadă întregul acestei opere uriașe, în aparență haotică și dezordonată; să se ia cunoștință directă cu poetul, romancierul, eseistul, moralistul și scriitorul Hașdeu, să fie descoperit gânditorul politic, profetul, filosoful istoriei, pe care o soartă tulbure l-a ținut treizeci de ani în întuneric. Numai după ce Hașdeu va «reintra în circulație», va fi citit și gustat, ne putem gândi la ediția monumentală a operelor sale. De aceea am primit cu bucurie propunerea d-lui profesor Alexandru Rosetti de a pregăti o culegere critică din scrierile literare și morale ale lui Hașdeu. În ceea ce ne privește, n-am renunțat la hotărârea ediției operelor complete. Chiar dacă puterile noastre nu ne vor ajunge s-o ducem până la capăt, nu disperăm de soarta acestei Opere complete, căci ceea ce a fost mai greu – liniile de orientare, bibliografia, șantierul – a fost făcut prin ediția de față.” (Op. cit., p. V-VI).
Iunie, Comitetul Societății Scriitorilor Români sărbătorește pe Mircea Eliade pentru editarea operelor lui Hașdeu.
Iulie, În drum spre Berna, unde se duce să-l viziteze pe Lucian Blaga, se oprește pentru câteva ore la Veneția. Convorbirea cu Blaga va fi concretizată într-o pagină antologică, publicată în „Vremea” la sfârșitul lui august.
Îi apare volumul Cosmologie și alchimie babiloniană (Editura Vremea).
Tipărește volumul Șarpele, în Editura Naținala S. Ciornei. Curs asupra Simbolismului religios.
1938, Þine la Universitate un curs despre Istoria budismului.
Iunie 14, Arestat și întemnițat la Siguranța Generală.
Iulie - noiembrie, Întemnițat în lagărul din Miercurea Ciuc pentru că refuză să semneze declarația de desolidarizare de legionarism.
Decembrie, Apare, la Editura Cugetarea, Nuntă în cer.
1939, primăvara, Apariția primului volum din revista „Zamolxis” (Paris).
Toamna, Publică, în Editura Vremea, volumul de eseuri Fragmentarium.
Continuare
Această definiție de dicționar, deși vastă, spune doar o mică parte din personalitatea lui Mircea Eliade. Mircea Handoca, prieten de corespondență (începând cu 1968) al lui Mircea Eliade îl prezintă astfel:
„Celebru ca scriitor încă din 1933 (după apariția romanului „Maitreyi”), iar ca savant de prestigiu universitar din 1936 (după publicarea volumului „Yoga”), Mircea Eliade figurează în aproape toate dicționarele și enciclopediile lumii.
Orientalistul, folcloristul, eseistul, istoricul religiilor, etnologul, romancierul, conferențiarul, memorialistul, nuvelistul, dramaturgul – iată doar câteva din numeroasele fațete ale unei proteice personalități.” (Mircea Handoca, postfață la „Romanul adolescentului miop”, 1988)
Într-adevăr, Mircea Eliade este prezent în aproape toate dicționarele și enciclopediile lumii, începând cu definiția din Micul dicționar enciclopedic (pe care am scris-o la început), până la acest scurt articol pe care l-am tradus dintr-una din cele mai cunoscute și mai complete enciclopedii ale lumii (Encyclopaedia Britannica):
Eliade, Mircea (n. 9 martie 1907, București, România – m. 22 aprilie 1986, Chicago, Illinois, S.U.A.), istoric al religiilor și corespondent, distins pentru cercetările sale asupra limbajului simbolic folosit în diferite tradiții religioase și pentru încercarea sa de a le reduce înțelesurile la mituri fundamentale ce stau la baza fenomenelor mistice.
Eliade și-a luat licența în filosofie la Universitatea din București în 1928. A studiat sanscrita și filosofia indiană la Universitatea din Calcutta (1928-31) și apoi a locuit timp de șase luni în ashram-ul din Rishikesh, Himalaya. Întorcându-se în România, și-a luat doctoratul în 1933 cu teza „Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne” și a fost numit profesor suplinitor la București, unde a predat istoria religiilor și filosofia indiană (1933-39). În 1945 a plecat la Paris unde e invitat să țină cursuri la École des Hautes Études din Sorbona. În 1956 devine profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago, unde a rămas. În 1961 a fundat revista „History of Religions”.
În principal, Eliade considera experiențele religioase din societățile tradiționale și contemporane ca fenomene credibile pe care le-a numit hierofanii (manifestări ale sacrului în lume). Cercetările sale au urmărit formele pe care le-au luat aceste hierofanii în lume de-a lungul timului. Iterpretarea esențială a lui Eliade asupra culturilor religioase tradiționale și analiza sa asupra formelor experienței mistice caracterizează lucrările sale principale: „Traité d\'histoire des religions” (1949), „Le Mythe de l\'éternel retour” (1949) și „Le Chamanisme et les techniques archaïques de l\'extase” (1951). Și-a mai exprimat opiniile și în lucrările sale fantastice, mai ales în nuvelele „Forêt interdite” (1955; „Noaptea de Sânziene”) și „The Old Man and the Bureaucrats” (1979). Printre lucrările sale mai târizii sunt două colecții de esee, „The Quest: History and Meaning in Religion” (1969) și „Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashion: Essays in Comparative Religion” (1976). A mai scris și o lucrare de trei volume intitulată „Istoria credințelor și ideilor religioase” (1978-85) și a fost redactor-șef al celor 16 volume din „Encyclopedia of Religion” (1987).
Dar și această definiție este inconcludentă, subliniind doar lucrările principale din S.U.A. Înainte de acestea Eliade a scris nenumărate alte lucrări în România și Franța. Iată doar principalele sale creații literare: „Romanul adolescentului miop” (1922-1925), „Isabel și apele diavolului” (1930), „Maitreyi” (1933), „Lumina ce se stinge” (1934), „Întoarcerea din rai” (1934), „Șantier” (1935), „Huliganii” (1935), „Domnișoara Christina” (1936), „Șarpele” (1937), „Nuntă în cer” (1938), „Secretul doctorului Honigberger” (1940), „Nopți la Serampore” (1940), „Un om mare” (1945), „Fratele risipitor” (1949), „Douăsprezece mii de capete de vite” (1952), „Noaptea de sânziene” (1955), „Fata căpitanului” (1955), „O fotografie veche de 14 ani” (1959), „La țigănci” (1959), „Într-o cazarmă” (1963), „Amintiri (I), Mansarda” (1966), „Pe strada Mântuleasa” (1968), „Uniforme de general” (1971), „Incognito la Buchenwald...” (1974), „Pelerina” (1975), „Les trois grâces” (1976), „Tinerețe fără de tinerețe” (1976), „Șanțurile” (1977), „Nouăsprezece trandafiri” (1978), „Dayan” (1980), „La umbra unui crin” (1982). Dar mult mai importantă este monumentala sa operă științifică: „Solilocvii” (1932), „Oceanografie” (1934), „Alchimia asiatică” (1935), „Yoga. Essai sur les origines de la mystyque indienne” (1936), „Cosmologie și alchimie babiloniană” (1937), „Fragmentarium” (1939), „Mitul reintegrării” (1942), „Salazar și revoluția în Portugalia” (1942), „Tehniques du Yoga” (1943), „Comentarii la legenda Meșterului Manole” (1943), „Os Romenos, Latinos do Oriente” (1943), „Tratat de istoria religiilor” (1949), „Mitul eternei reîntoarceri” (1949), „La Chamanisme” (1951), „Images et symboles” (1952), „Le Yoga, immortalite et liberte” (1956), „Forgerons et alchimistes” (1957), „Sacru și profan” (1957), „Mythès, reves et mystères” (1957), „Birth and Rebirth” (1958), „Mephistopheles et l’Androgyne” (1962), „Patanjali et le Yoga” (1962), „Aspects du mythe” (1963), „From Primitives to Zen” (1967), „The Quest” (1969), „De Zamolxis a Gengis-Khan” (1970), „Religious australiennes” (1972), „Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions” (1976), „Istoria credințelor și ideilor religioase” (1976, 1978, 1983), „Briser le toit de la maison. La creativité et les symboles” (1986).
În afară de numeroasele sale cărți, Eliade scrie articole pentru o serie de reviste, printre care: „Cuvântul”, „Vremea”, „Universul literar”, „Credința”, „România literară”, „Familia”, „Adevărul literar și artistic”, „Orizontul”, „Cahier de la Pierre-qui-vivre”, „Destin”, „Azi”, „Știu-tot”, „Revista fundațiilor regale”, „Lumea, bazar săptămânal”, „Revista universală”.
Importantă de reținut este vârsta timpurie la care a debutat. La vârsta de numai 14 ani, pe data de 12 mai 1921 el publică în „Ziarul științelor populare și al călătoriilor” articolul „Dușmanul viermelui de mătase”. În același an a publicat „Cum am găsit piatra filozofală” și „Amintiri din retragere”. În liceu a început să lucreze la „Romanul adolescentului miop” (apărut cu 68 de ani mai târziu). Studia mult și era pasionat de ceea ce făcea. Pasiunile sale de naturist, biolog și chimist îl făceau să uite de necazurile zilei. La vârsta de 14 ani se compara cu Fabre, naturalistul său preferat, depre care scria în jurnalul său (un caiet pe care îl intitulase „Jurnalul unui om sucit”) că în copilărie fusese numit leneș, dar după asta s-a pus pe muncă, întrecându-i pe toți. Gloria pe care o visa la 14 ani, ce avea să devină mai târziu realitate, o exprimase în jurnalul său printr-o scenă incredibilă:
„De cele mai multe ori, însă, eu mă liniștesc închizând ochii și desfătându-mă în fața unui spectacol fără pereche. O sală imensă, plină de lume. În fund, pe o estradă împodobită de flori – eu. Sala aceasta, fără îndoială e o mare Academie din Apus. Iar toată lumea dintr-însa a venit să asiste la încoronarea mea. De câte ori obțin vreun insuficient și mă ceartă mama – sunt încoronat într-o Academie din Apus. Spectacolul mă calmează. Într-adevăr, eu mă aflu pe estradă, zâmbitor, mulțumit de mine și de izbândă, înconjurat de cei mai iluștri savanți din Occident. Unul din ei se apropie, îmi strânge mâna, mă sărută și îmi așează o coroană pe cap. Coroana mă entuziasmează și de bucurie deschid câteodată ochii. Îi închid însă pe dată – ca să mă desfăt privindu-mi colegii și profesorii care asistau rușinați, în fundul sălii, la triumful meu.”
Scena s-a petrecut întocmai după câteva decenii: «Zece mii de studenți înaintează în togile lor de culori diferite în procesiune, cu drapele și muzică. Timpul era înnourat și, cu toate acestea, până la sfârșitul ceremoniei nici o picătură de apă. Ne urcăm pe estradă noi, „onorificii”, luăm loc în primul rând. Președintele Kingman Brewster Jr. – ne cheamă, unul după altul, și ne citește caracterizarea scurtă, puțin aulică. Despre mine a zis următoarele: „Aparțineți universului. În prima dumneavoastră tinerețe ați călătorit din Europa spre înțelepciunea interioară a Estului și, după ce ați sondat esența spiritualității hinduse ați creat pentru a face Estul mai inteligibil Vestului. Venerând marile mistere exprimate în mit și simbol, ați contribuit să găsiți un libaj uman al adevărului veșnic. Yale vă oferă gradul de doctor în științe umane”» (Mircea Eliade, Fragments d’un Journal, Ed. Gallimard, Paris, 1973, p. 525)
În afară de Doctoratul Honoris Causa de la Yale (1968) a primit și pe cele ale universităților La Plata – Argentina (1969), Ripon College (1969), al Universității Loyola – Chicago (1970), Colegiului din Boston (1971), Colegiului Law Se Salle din Philadelphia (1972), al Universității din Lancaster (1975), Sorbonei (1976), al Universității din Washington. Între timp devenise membru al Academiei americane de arte și științe (1966), al celei Britanice (1970), Austriece (1973), Belgiene (1975).
La 16-17 ani învață singur italiana pentru a-l citi în original pe Giovanni Papini (idolul său din adolescență) și engleza ca să-l asimileze pe Frazer. Tânărul nu și-a pierdut niciodată timpul și „a muncit continuu, cu înfrigurare, cu răbdare și entuziasm” (Mircea Handoca):
«Munca pe care o împlineam gemând, șuierând, strigându-mi izbânda sau durerea, sfărâmând dinții, strângându-i, cu fața încordată sau împietrită, cu ochii încleștați țintă. Noaptea adormeam regretând ceasurile pe caretrebuia să le petrec nemișcat, oftând de somn, răsuflând sforăitor. Sau adormeam frânt de oboseală, cu pleoapele veștede și grele, cu fruntea înfierbântată. Și mă deșteptam în răcoarea zorilor, și mă frângeam în căldura patului și trupul se împotrivea și se ridica. Mă îmbrăcam tremurând și mă așezam la masă. Iar fața se usucă și ochii se învinețesc, înfundându-se, iar pe frunte se adâncesc dungi.” (Mircea Eliade, Jurnalul adolescentului miop).
Pentru a-și maximiza timpul de studiu, tânărul Eliade își redusese somnul la numai patru ore pe noapte. Dar lucrul acesta la obținut printr-o îndelungată pregătire:
„Timp de mai multe luni, mă culcam în fiecare noapte cu câteva minute mai târziu decât noaptea precedentă și puneam deșteptătorul să sune cu un minut mai devreme. Când reușeam să smulg somnului un ceas, mă opream și nu mai schimbam minutarele câteva săptămâni. Apoi, reluăm experiența, micșorând zilnic rația de somn cu unul sau două minute.
Nu pot spune că mi-a fost ușor. Uneori, când prelungeam lecturile după 2 noaptea, nu puteam adormi și mă zvârcoleam mult timp în pat. Dar eu mă încăpățânam să nu țin seama de aceste insomnii, ci continuam să număr orele și minutele consacrate somnului din clipa în care stinsesem lumina și mă culcasem, chiar dacă adormisem un ceas, două mai târziu. Alteori, mi se făcea somn după prânz, mai ales vara, și dacă vedeam că toate cafelele pe care le sorbeam și toată apa rece pe care mi-o zvârleam pe obraji, rămâneau fără efect, mă lungeam pentru o jumătate de ceas cu deșteptătorul la căpătâi. Dar nu uitam să scad această jumătate de ceas din somnul de noapte.” (Mircea Eliade, Amintiri (I) Mansarda, p. 73).
Uimitor, neobositul adolescent ce avea să devină o figură importantă în cultura internațională nu era un elev strălucit: „..cercetăm diploma de bacalaureat nr. 634 semnată de președintele comisiei, profesorul Ștefan Ioan. Ne întrebăm – fără a fi în stare să răspundem – cine a fost cel ce a consfințit elevului Mircea Eliade media 6,40 la sfârșitul școlarității.
Corijent la română în clasa I, va avea la acest obiect media maximă în ultimii cinci ani de liceu. Și la franceză a fost o dată corijent, la germană de trei ori, iar la matematică de două ori. Datorită celor două amânări din anul școlar 1924-25, e nevoit să dea bacalaureatul în sesiunea de toamnă.” (Mircea Handoca)
M-am oprit mai mult asupra adolescenței lui Mircea Eliade pentru a sublinia vârsta timpurie la care și-a început viața culturală, pentru ca la vârsta de 23 de ani să publice primul său roman („Isabel și apele diavolului”) iar după trei ani să devină celebru prin romanul său „Maitreyi”. Deoarece viața sa de studii continue și fără odihnă ar arăta cel mai bine importanța lui Eliade în cultura românească și universală, iată un tabel cronologic, preluat din volumul Noaptea de Sânziene (Editura Minerva, București, 1991) și completat cu date din tabelul cronologic apărut în volumul Domnișoara Christina (Editura Minerva, București, 1996). Ambele sunt realizate de Mircea Handoca.
1907, martie 9, Se naște, la București, Mircea Eliade, ca al doilea fiu al căpitanului Gheorghe Ieremia, care, din admirație pentru Heliade Rădulescu, își va schimba numele în Eliade. Ascendența răzeașă a lui Mircea Eliade este evidentă: „Mai târziu am aflat o parte din povestea străbunicului. Tatăl lui venise de copil la București, muncise câțiva ani ca argat la grajdurile de la barieră, ajunsese vizitiu de diligență, apoi geambaș și în cele din urmă cumpărase nu știu câte hectare de grădină și-și clădise hanul. Nimeni nu știa să-mi spună exact de unde venise străbunicul. De la Dunăre, spune unchiul Mitache. De la Olt, pretindea una din mătuși și-mi spunea chiar numele satului: Arvirești. Drept dovadă îmi amintea că pe mama o chema Ioana Arvira. În orice caz, îmi plăcea să mă știu descinzând dintr-o familie de răzeși moldoveni și un hangiu de la Dunăre sau de la Olt. Tatăl bunicului din Tecuci fusese răzeș și mă mândream că eram doar a treia generație de la opinci, că, deși născut și crescut la oraș, eram încă atât de aproape de «talpa țării». De bunici și de casa lor îmi aduc bine aminte. Bunicul era înalt, uscat, țeapăn, cu părul alb. În fiecare după-amiază mă lua cu el la cafenea, să-l privesc jucând table. Aveam dreptul la dulceață și rahat, dar când câștiga partida de table mai primeam o dulceață. Către seară, ne întorceam acasă pe Strada Mare. Bunica era măruntă, cu părul cenușiu strâns în jurul tâmplelor, cu ochii palizi. În anul acela, 1919, i-am văzut pe amândoi pentru ultima oară”. (Mircea Eliade, Aminitiri, I, Mansarda, Madrid, Colecția „Destin”, 1966, p. 19).
Fratele mai mare al lui Mircea, Nicolae Remus, se născuse în 1906, iar după 4 ani a venit pe lume sora sa Cornelia (Corina).
Cele dintâi amintiri sunt legate de Râmnicu-Sărat, unde tatăl a fost mutat cu garnizoana.
1912-1919, La Cernavodă. Aici face clasa I primară: „În amintirile mele, timpul acela se desfășoară în plin soare, între Dunăre și dealurile cărămizii calcinate, pe care creșteau măceși și flori mărunte cu petale palide, uscate”.
1912, vara, La Techirghiol. „Tata închiriase pentru două luni o cameră spațioasă într-o vilă. Toată familia făcea dimineața băi calde de nămol. Ne întorceam apoi repede la vilă și ne culcam din nou ca să transpirăm.” (Idem, p. 16).
1914-1917, Se mută la București. Elev la școala primară din strada Mântuleasa. „Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreațiilor.” (Idem, p. 26). Premiat în fiecare an, e fascinat în special de zoologie și istorie antică.
1914, „Nu știu cum s-au cunoscut părinții mei. Când s-a căsătorit, tata era flăcău tomnatic: avea 15 ani mai mult ca mama. În fotografia nupțială, de prin 1904, tata nu arăta de cei 35 de ani pe care-i avea, cu toate că era deja pleșuv. Brun, uscat, cu mustață neagră, în furculiță, sprâncenele groase și ochii oțeliți, pătrunzători, tata părea că nu îmbătrânește. Avea o mare rezistență fizică. La 70 de ani umbla pe jos de la un capăt la celălalt al Bucureștiului și nu putea rămâne o clipă locului; își găsea necontenit de lucru, în casă, în pivniță, în curte. Era de felul lui frugal, dar la petreceri mânca și bea cât cinci.
La instalarea noastră definitivă la București, mama era foarte tânără, nu împlinise încă 30 de ani. Pe atunci era frumoasă și încă elegantă, dar puțini ani în urmă, în timpul ocupației germane și imediat după război, când am sărăcit, mama a renunțat treptat la eleganță și cochetărie. La 35 de ani a hotărât că nu mai e tânără, că are copii mari și că trebuie să trăiască numai pentru ei. N-a mai vrut să-și cumpere nimic pentru ea și ducea singură toată casa, renunțând vreo zece ani chiar la o biată slujnică de la țară ca să-și poată ține copiii la liceu și la Universitate. În schimb, îmi dădea întotdeauna oricâți bani îi ceream ca să-mi cumpăr cărți.” (Ibidem, p. 20-21).
1917-1925, Elev al liceului Spiru Haret. Pasionat de științele naturale. Premiantul din școala primară rămâne, în prima clasă de liceu, corijent la română, franceză și germană. „Voi ajunge un mare zoolog, un mare pianist, un mare doctor, sau un inventator, sau un explorator, sau voi descifra o limbă moartă? Dar un lucru era sigur, că nu voi fi niciodată premiant, că de-abia voi izbuti să trec dintr-o clasă într alta. În acele după-amiezi de vară, cu una din cele trei gramatici în fața mea, ghicisem deja ce s-a dovedit mai târziu a fi o caracteristică a temperamentului meu: îmi era imposibil să învăț ceva la comandă, așa cum învăța toată lumea, în conformitate cu programul școlar.” (Ibidem, p. 49-50). În clasa a II-a obține însă, cu ușurință, un 10 la română. În primăvara aceea începe să scrie primele nuvele fantastice. „Descoperisem oina și, deși eram miop, ajunsesem repede mare meșter, mă apăram în careu mai bine ca mulți alții mai în vârstă decât mine și ținteam cu mingea aproape fără greș.” (Ibidem, p. 40).
1918, „În mai 1918 am început să plecăm, duminicile, dis-de-dimineață, către mănăstirile din jurul Bucureștiului. Mă reîntorceam aproape de miezul nopții, obosit, ars de soare, plin de praf, dar cu cutiile pline de insecte, cu borcane în care aduceam șopârle, broaște și tritoni. Dintr-o lădiță acoperită cu geam îmi făcusem un «terarum». Petreceam ceasuri întregi urmărind viața domoală, mohorâtă a gândacilor de tot felul, a brotăceilor, a șopârlelor. Făceam planuri pentru excursiile de vară. Să coborâm pe malul Dâmboviței, până la Dunăre, să cercetez nămoalele și mlaștinile bogate în larve.” (Ibidem, p. 47).
1919, Pensia de căpitan a tatălui este prea modestă ca să poată ține trei copii în școală. Casa din strada Melodiei e închiriată, și cei cinci membri ai familiei se mută în cele două odăițe de la mansardă. „Mansarda aceea a avut o importanță hotărâtoare în viața mea. Mi-e greu să mă închipui cel care am devenit mai târziu, cel care sunt încă și astăzi, fără aceste două odăițe scunde, vopsite cu var, cu ferestruici mărunte (una din ele e rotundă ca la o cabină de vapor), cu o sobă de cărămidă nemaivăzută, căci avea gura într-o odaie și trupul în odaia cealaltă. A fost marele noroc al adolescenței și tinereții mele că am putut locui 12 ani acolo, că, mai ales, am putut locui ultimii cinci, șase ani, singur.” (Ibidem, p. 23).
1919-1920, „Chimia m-a cucerit ca nici o altă știință până atunci. Într-asemenea chip, încât am crezut că mi am părăsit adevărata mea vocație și în decursul anului școlar 1919-1920 mi-am alcătuit primul laborator. La început, destul de modest: în pod, alături de mansarda noastră, pe o măsuță de tablă, mi am instalat o retortă, o duzină de eprubete, o lampă cu alcool și câteva borcane cu «substanțe». Când veneau colegii să mă vadă, le arătam câteva experiențe clasice: fosforul arzând, sfârâind când îi dădeam drumul în apă, transformările misterioase ale sulfului pe măsură ce se topea, și celelalte. În anul următor, când ne venise rândul să studiem chimia, câțiva dintre colegii mei încercaseră să mă imite și improvizaseră și ei laboratoare. Profesorul de fizică și chimie Voitinovici a observat repede cât eram de pasionat și cât de mult știam pentru vârsta mea și mi-a încredințat cheia laboratorului liceului. Veneam de câte ori puteam, după-amiezile, singur sau cu unul din colegii mei, și încercam tot felul de experiențe.” (Ibidem, p. 62).
1921, mai 12, Debutul lui Mircea Eliade cu articolul Dușmanul viermelui de mătase în „Ziarul științelor populare și al călătoriilor”, nr. 21. Era semnat Eliade Gh. Mircea. „Când mi-am văzut numele tipărit – la sumar și din nou la sfârșitul articolului – inima a început să se zbată. De la chioșcul de unde cumpărasem revista și până acasă mi s-a părut că toată lumea mă privește. Triumfător, l-am arătat părinților.” (Ibidem, p. 64).
La 11 martie 1965, Mircea Eliade notează în Jurnal cu referințe la acest an: „Sunt pe cale să recitesc Agamemnon. Amintiri: prima lectură, în franțuzește, în clasa a IV-a de liceu. Haig Acterian a fost atât de entuziasmat, încât s-a hotărât să învețe greaca. Îmi spunea: «Ar trebui să faci același lucru, să nu citești decât în grecește cărți despre Grecia». În aceeași săptămână, îndemnat de el, am citit Apollo, manualul de istorie a artelor al lui Solomon Reinach. Haig îmi spunea: «Noi ar trebui să scriem împreună o istorie a tuturor artelor în Grecia. Eu voi scrie istoria teatrului și a arhitecturii, tu trebuie să începi cu Homer». «Asupra lui Homer, i-am răspuns, ar trebui să scriu o carte întreagă. Un volum de cinci sute de pagini. Poate chiar două volume». Făceam aceste proiecte în mansarda din strada Melodiei, cu 42 de ani în urmă.” (Fragments d’un jounal, Paris, Editura Gallimard, 1973, p. 417).
Povestirea fantastică, Cum am găsit piatra filosofală, capătă premiul I al „Ziarului științelor populare și al călătoriilor”. Este perioada în care a scris în câteva caiete Călătoria celor cinci cărăbuși în țara furnicilor roșii, „un fel de roman de aventuri în care amestecam entomologia, humorul și fantasticul. Ceea ce mă pasiona mai mult scriindu-l era descrierea diverselor locuri, așa cum le vedeau cărăbușii străbătându-le pe îndelete sau zburând pe deasupra lor”. (Amintiri, I, Mansarda, p. 66).
1922, vara, La Săcele, unul dintre cele „șapte sate” din apropierea Brașovului: „Între miile de alte lucruri eram pasionat de entomologie.” (Fragments d’un jounal, p. 234). În „Ziarul științelor populare și al călătoriilor” apăreau, alături de Convorbiri entomologice, o serie de schițe sub titlul general Din carnetul unui cercetaș: „Nu cred că erau bine scrise, dar pentru mine aveau o valoare sentimentală. Era un fel de jurnal romanțat al excursiilor mele în Carpați, la mănăstirile din Prahova și Moldova, al călătoriilor din Bucovina și Transilvania.” (Amintiri, p. 82).
Alături de Jurnal începe un nou roman fantastic, plăsmuit pe „dimensiuni ciclopice”: Memoriile unui soldat de plumb: „Era un roman de nesăbuite proporții, înglobând nu numai istoria universală, ci întreaga istorie a cosmosului, de la începuturile galaxiei noastre la alcătuirea Pământului, de la originea vieții până la apariția omului.” (Ibidem, p. 75).
Semnează cu pseudonimele Silviu Nicoară și M. Gheorghe.
1922-1923, Lucrează la prima operă mai amplă – Romanul adolescentului miop: „Mă socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo 50 de articole și schițe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, «Vlăstarul», și devenisem chiar redactorul responsabil: adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător, ca să mă conving că descifrează corect anumite manuscrise. Și, apoi, dispuneam de un Jurnal voluminos; mi se părea că, dacă voi ști cum să utilizez aceste materiale, romanul ar putea fi gata în câteva luni.
Era mai mult decât un roman autobiografic. Voiam să fie în același timp un document exemplar al adolescenței. Îmi propusesem să nu inventez nimic, nici să nu înfrumusețez, și cred că m-am ținut de cuvânt. Îmi spuneam că, pentru întâia oară, un adolescent scrie despre adolescență și scrie întemeiat pe «documente»” (Ibidem, p. 89). Capitolul despre Societatea „Muza” din Romanul adolescentului miop se va tipări în decembrie 1926 în „Cuvântul”. Cartea a rămas timp de peste 60 de ani inedită: „Mă revăd în acei ani în mansardă, revăd masa de lemn acoperită cu hârtie albastră, lampa cu abajurul alb sub care îmi împingeam cartea pe măsură ce mi se împăienjeneau ochii și distingeam tot mai anevoie literele. Erau anii de «miopie galopantă», după expresia unuia din ocultiștii la care fusesem. Dioptriile creșteau mai repede decât aveam eu timp să-mi schimb lentilele. Nu era, spusese doctorul, decât o soluție, să nu-mi obosesc ochii citind prea mult la lumina lămpii. Dar cum aș fi putut (și mă întreb acum: cine ar fi putut?) să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam totuși să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când pe celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile când albastre, când albe, când slabe, când foarte puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau și mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăița de-alături și mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi, câteva minute, întins pe pat, cu ochii închiși, încercând să nu mă gândesc la nimic.” (Ibidem, p. 71).
1923, „Într-o barcă pe Marea Neagră, în timp ce, surprinși de furtună, catargul s-a rupt și noi am fost împinși spre larg; ca urmare a acestei aventuri, pe care am avut-o la 15 sau 16 ani, mi-a rămas un traumatism bizar: nu pot să suport furtuna, tunetele, fulgerele (mai ales fulgerele). Este cu atât mai ciudat, precizez, că până la această dată aveam o slăbiciune pentru fulgere. (Cu un an înainte era să fiu trăsnit în Carpați pentru că, în momentul când s-a dezlănțuit furtuna, am fost cuprins de un fel de exaltare dionisiacă, săream, strigam printre stânci. Trăsnetul a căzut la zece metri de mine, fără să reușească să mi domolească exaltarea.) Pe mare, în timpul furtunii, vedeam valuri enorme și îmi spuneam tot timpul: de data aceasta nu voi scăpa, și închideam ochii. Și totuși nu mi-a rămas nici o fobie față de apă. Îmi plăcea să înot. Și sunt fericit de fiecare dată când pot să fac o călătorie pe mare (Fragments d’un jounal, p. 182-183).
1923-1925, Învață italiana pentru a-l putea citi în original pe Papini și engleza pentru a-l citi pe Frazer. Începe studiul limbii ebraice și persane.
1924-1925, Publică articole de istorie a religiilor, orientalistică și alchimie în revistele „Orizontul”, „Foaia tinerimii”, „Universul”, „Lumea”, „Adevărul literar”, „Știu tot”.
„Evident, neglijam școala și mai pe față ca în trecut. Dar pentru că publicam în revista liceului, «Vlăstarul», o seamă de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articol despre Nicolae Iorga, care-i plăcuse marelui savant și impresionase pe toți profesorii mă bucuram de un anumit prestigiu și mi se treceau cu vederea lipsurile.
Trăiam o perioadă de euforie. Învățasem englezește ca să-l pot citi pe Frazer, cumpăram tot mai multe cărți de istoria religiilor și orientalism, instalasem o nouă bibliotecă în mansardă. Cămăruța mea de lucru începu să semene acum cu cabinetul unui erudit din alte vremi. Adunasem peste o mie de volume și, alături de colecțiile pe care le țineam pe unde puteam – pe podea, pe sub pat, peste lădița cu manuscrise – se mai aflau în odăiță insectarele, ierbarele, colecția de mineralogie, un rest de laborator, iar pe pereți planșe pe care copiasem hieroglife și basoreliefuri egiptene.” (Amintiri, I, Mansarda, p. 106).
1925, octombrie, Student la Facultatea de Litere și Filosofie. „Continuam să dorm patru, cel mult cinci ore pe noapte, și poate m-aș fi mulțumit să rămân aici dacă n-aș fi citit undeva că Alexandru von Humboldt nu avea nevoie decât de două ceasuri de somn.” (Ibidem, p. 125).
1926, ianuarie, Scoate „Revista universitară”: „Primul număr a apărut odată cu deschiderea cursurilor. Ca și la «Vlăstarul», adunasem singur materialul și mă îngrijeam de cursuri. Dar de data aceasta era vorba de o revistă care trebuia distribuită la chioșcuri și librării. Eu am publicat printre altele un articol despre Ionel Teodoreanu și o critică a primului volum din Essai de synthèse de l’historie universelle a lui N. Iorga. Paginile acestea au jucat un rol hotărâtor în tinerețea mea. Critica volumului lui Iorga era exagerată și plină de teribilisme juvenile. Paradoxal și tragic a fost faptul că, abia intrat în Universitate, ciritcasem violent și mă rupsesem definitiv de profesorul pe care-l admiram mai mult, de omul pe care mi-l alesesem ca model și a cărui viață și operă jucaseră în adolescența mea, și au continuat să joace și mai târziu, un rol aproape magic. Într-adevăr, de câte ori mă simțeam obosit sau deprimat, îmi era destul să privesc câteva zeci de volume de Iorga pe care le adunasem în rafturile mele, ca să-mi regăsesc forțele intacte. Și tocmai pe acest uriaș în umbra căruia jinduisem să cresc, îl jignisem adânc.” (Ibidem, p. 131).
Noiembrie, Redactor la „Cuvântul”, unde trebuiau date două foiletoane pe săptămână, plus notițe și informații pentru pagina literară.
1927, martie-aprilie, Prima călătorie în Italia. Îl vizitează pe Giovanni Papini, care a avut o deosebită înrurire asupra adolescentului și tânărului Mircea Eliade. Impresiile despe Papini îi vor fi întipărite de Perpessicius în „Universul literar”.După un sfert de secol de la această întâlnire, autorul lui Gog îi va scrie printre altele:
„24 decembrie 1953
Dragă Eliade,
De mult timp nu știu nimic despre d-stră, dar sunt sigur că nu m-ați uitat. Eu, de asemenea, n-am uitat scumpa prietenie pe care mi-ați acordat-o, mai mult decât o dată, într-o manieră deschisă și cordială.” (Chaiers de l’Herne, Paris, 1978, p. 286).
Iulie-august, Călătorie în Austria și Elveția. Reușește la un concurs pentru o bursă la Geneva, organizat de Societatea Națiunilor: „În principiu, trebuia să urmăm niște cursuri despre structura și viitorul Societății Națiunilor, dar eu m-am mulțumit să mă înscriu la Biblioteca Universității și să citesc cărți inaccesibile la București, îndeosebi lucrări de orientalistică. Mâncam la o cantină studențească sau mă mulțumeam, serile, cu cafea cu lapte, iar cu banii economisiți îmi cumpăram cărți.” (Amintiri, I, Mansarda, p. 147).
Septembrie 6, Apare primul din seria celor 12 articole intitulate Itinerariu spiritual, unde își caracteriza confrații de aceeași vârstă drept „întâia generație torturată de imperativul sintezei”.
Sfârșitul toamnei, Vorbește pentru prima oară în public, în cadrul unui ciclu de conferințe consacrat Romantismului. „De la cele dintâi cuvinte pe care le-am rostit, am știut că totul se va petrece mai bine decât îmi închipuiam eu. Găsisem fără efort tonul și debitul verbal care se cuvenea și eram atât de sigur că voi reuși să spun tot ce aveam de spus, încât nici măcar nu mi-am scos planul și notițele din buzunar.” (Amintiri, I, Mansarda, p. 155).
1928, aprilie-iunie, La Roma: „Ziua mi-o petreceam la Biblioteca Universității, seara hoinăream prin oraș, iar noaptea lucram acasă, pregătindu-mi teza de licență sau scriind articole pentru «Cuvântul» și pentru presa italiană.” (Idem, p. 161). „Plănuita Istorie a Renașterii italiene trebuia să fie monumentală – și nu știu în câte volume – căci voiam să spun totul și eram sigur că voi spune lucruri pe care nimeni nu le-a întrevăzut vreodată. Un volum de exemplu era consacrat raporturilor dintre curentele mistice și oculte ale Evului Mediu – Joachim de Flore, Kaballa, alchimie, ermetism – și umanismul lui Ficino și Picco della Mirandola. Îmi amintesc încă, am lucrat la acest volum toată toamna lui 1928, până în ajunul plecării mele în Italia.” (Fragments d’un jounal, p. 215).
Octombrie, Licența în filosofie la Universitatea din București cu o teză asupra lui Campanella.
Noiembrie 20, Pleacă cu un vapor românesc spre India, unde maharajahul Manindra Chandra Nadz de Kassimbazar îi propune o bursă de studii.
Noiembrie 25 - decembrie 5, Călătorie în Egipt.
Decembrie 21, În biblioteca Societății teosofice din Adyar îl întâlnește pe Surendranath Dasgupta: „Îi scrisesem cu 5 sau 6 luni înainte; m-a asigurat că puteam veni la Calcutta și să lucrez cu el. Nu mă așteptam să-l găsesc la Adyar. Era acolo pentru manuscrisele Societății teosofice.” (Fragments d’un jounal, p. 215).
Decembrie 26, Sosirea la Calcutta, unde se stabilește la pensiunea anglo-indiană a doamnei Perris, din Ripon Street 82: „M-am consacrat exclusiv gramaticii sanscrite și filosofiei hinduse. Nu părăseam manualul meu de sanscrită decât pentru a studia un text filosofic într-o traducere englezească. După 3-4 luni de muncă, gramatica sanscrită mi-a devenit familiară.” (Chaiers de l’Herne, p. 36). Frecventa, de asemenea, cursurile lui Dasgupta la Universitate. Noaptea citea literatură și mai ales Jurnale.
1929, iunie-august, Redactează Isabel și apele diavolului.
Septembrie, Merge împreună cu Dasgupta în Shantiniketan, pentru a-l cunoaște pe Rabindranath Tagore.
1930, ianuarie 2 - septembrie, Locuiește în casa lui Dasgupta, unde întâlnește pe fiica acestuia, Maitreyi.
Februarie, Se hotărește asupra tezei de doctorat, Istoria comparată a tehnicilor Yoga, pe care o va redacta între 1930-1932 și o va publica în 1936.
N. Iorga, ca ministru al Instrucțiunii, îi prelungește bursa de 180 de lire pe an, dobândită în 1928, pentru studii la Universitatea din Calcutta.
Vara, Dasgupta îi dictează cartea sa despre Upanișade.
Septembrie 18, „Ruptura” cu Dasgupta. Acesta, aflând despre legăturile dintre fiica sa Maitreyi și Mircea Eliade, îi cere oaspetelui său să părăsească imediat locuința.
Apare la Editura „Naționala” S. Ciornei romanul Isabel și apele diavolului.
1930, octombrie - 1931 martie, Locuiește în mănăstirile din Himalaya, la Svargashram, Rishikesh: „Mă deșteaptă toaca fără vrere. Nu deslușesc nimic în întunericul cămăruței în care mă adăpostesc de atâtea luni. N-am iluminare și n-am lampă. Rămân întins pe patul de lemn, învelit cu pătura de bumbac. O cameră de pustnic himalayan, cu o singură ferestruică fără geamuri.” („Vremea”, 28 februarie 1932). Aici îl are drept „guru” pe Swami Shivenanda, cu care se scălda în fiecare dimineață în Gange. În deceniile următoare, mentorul său va deveni celebrul autor al câtorva sute de cărți și broșuri.
După trei luni în Himalaya își regăsește ritmul de altădată: „Dormeam doar câteva ore pe noapte (...), cu multă muncă, fără să resimt oboseala. În afara orelor consacrate meditației și exercițiilor yoga, citeam în fiecare zi texte sanscrite, lucram la teza mea, scriam articole pentru «Cuvântul» și, noaptea, continuam lucrul la Lumina ce se stinge.” (Mémoires, I, 1907-1937. Les promesses de l’équinoxe, Éditions Gallimard, 1980, Paris, p. 269).
Revine la pensiunea doamnei Perris din Calcutta. Lucrează fără încetare. Începe să învețe tibetana și apoi se consacră studiului etnografiei Asiei orientale.
August, Face câteva excursii în delta Gangelui.
Decembrie, Părăsește India, în urma unei scrisori primită de la tatăl său: „Neprezentându-mă la încorporare, aș fi riscat să fiu considerat dezertor, și aceasta era cea mai mare dezonoare pe care putea să o cunoască un ofițer. Evident, nu-mi rămânea decât să mă închin...” (Mémoires, I, p. 224).
1932, ianuarie 16, Prima din cele 50 de conferințe rostite la Radio București. Imediat după întoarcerea în țară începe colaborarea la „Vremea”.
Ianuarie-noiembrie, Își satisface servviciul militar într-un regiment de artilerie antiaeriană din București. Pentru a ajunge la Ghencea, la celălalt capăt al Bucureștiului, unde se afla regimentul, îi trebuia mai bine de o oră.
Martie, Obține o permisie de o lună (cu ajutorul lui C. Rădulescu-Motru) pentru a lucra la teza de doctorat: „Locuiam iarăși în mansarda mea. Puteam să lucrez ca altădată, până târziu în noapte, fără să-mi fie frică de a nu mă putea scula la 4 dimineața pentru a merge la cazarmă.” (Idem, p. 312).
Aprilie, E mutat la Marele Stat Major, la biroul traducătorilor. Traduce articole apărute în reviste militare americane și italiene.
Apare prima cărticică de eseuri intitulată Solilocvii (Editura Cartea cu semne).
Editura „Naționala” S. Ciornei tipărește cea de-a doua ediție a romanului Isabel și apele diavolului.
1933, mai, Apare, la Editura Cultura Națională, Maitreyi, roman care îl face celebru la 26 de ani. Cartea fusese premiată (20.000 de lei) cu premiul Techirghiol-Eforie de o comisie din care făceau parte: Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, G. Călinescu, Șerban Cioculescu.
Sfârșitul lui iunie, Doctor în filosofie cu teza despre Yoga. Comisia, avându-l preștedinte pe D. Gusti și raportori pe P. P. Negulescu și C. Rădulescu-Motru, îi atribuie „Magna cum laude”.
Noiembrie, Suplinitor la catedra de filosofie a Universității din București; își deschide cursul despre Problema răului în filosofia indiană. În aceeași toamnă, toate nopțile, între orele 11 și 430 dimineața, și le consacră redactării romanului Întoarcerea din rai.
1933-1934, Semnează la „Credința” cu pseudonimul Ion Plăieșul.
Ianuarie, Face parte, alături de Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Petre Comarnescu, din Comisia Fundațiilor Culturale pentru premierea scriitorilor tineri. Acest juriu va acorda premiul de debut viitoarei triplete de aur a spiritualității românești: Noica (Mathesis sau despre bucuriile simple), Cioran (Pe culmile disperării), Eugen Ionescu (Nu).
1934, ianuarie, Căsătoria cu Nina Mareș. Apare la Editura Naționala S. Ciornei Întoarcerea din rai.
Martie, La Editura Cartea Românească îi apare romanul Lumina ce se stinge.
August-septembrie, Merge la Berlin, „pentru a lua cunoștință de documentele cele mai recente relative la teza mea și a consulta revistele de orientalistică, inaccesibile în România (...). De dimineață până seara lucram la Sdadtbibliothek, de la deschidere la închidere, așa cum am făcut-o altădată la Roma sau Calcutta. În timpul celor cinci sau șase săptămâni ale șederii mele la Berlin am pus la punct bibliografia cea mai recentă pentru Yoga și am putut strânge documentația necesară pentru a scrie Alchimia asiatică și mătrăguna.” (Mémoires, I, p. 390-440).
Noiembrie, Își deschide cursul la Universitate cu tema Salutul în religiile orientale.
În acest an văd lumina tiparului volumele: Oceanografie (Editura Cultura poporului), India (Editura Cugetarea) și Alchimia asiatică (Editura Cultura poporului).
1935, aprilie 7, E ales în Comitetul Societății Scriitorilor Români de sub președenția lui N. N. Condiescu.
Îi apar cărțile Șantier (Editura Cugetarea) și Huliganii (Editura Naționala S. Ciornei).
1936, ianuarie, Seminar asupra cărții a XII-a din Metafizica lui Aristotel.
1936, La Paris se publică teza de doctorat Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (Librairie orientaliste Paul Genthner). Elogiat de zeci de orientaliști străini. Un confrate, Petre Manoliu, îi scrie entuziasmat la 8 mai 1936: „Odinioară se vorbea de un Heliade, mâine se va vorbi de un Eliade.”
Iulie-august, Călătorie la Londra, Oxford, Berlin.
La Editura Cultura Națională se publică romanul fantastic Domnișoara Christina.
1937, mai, Ministerul Educației Naționale cere consiliului profesoral al Facultății de Litere din București îndepărtarea din învățământ a lui Mircea Eliade sub pretextul absurd că ar fi autor de „literatură pornografică”. În aceeași lună Editura Fundațiilor publică, sub îngrijirea lui Mircea Eliade, cele două volume de Scrieri literare, morale și politice ale lui B. P. Hașdeu. În prefață, Mircea Eliade arată printre altele: „Ediția operelor complete ar fi trebuit să cuprindă cam 20 de volume mari, în care absolut toate scrierile lui Hașdeu, publicate sau indeite, ar fi fost tipărite în ordine cronologică, după modelul ediției lui Goethe de la Weimar. Un an de cercetări preliminare ne-a convins că o asemenea monumentală ediție nu este încă posibilă și mai ales nu este oportună, înainte de a face accesibilă marelui public măcar o parte din opera literară și morală a lui Hașdeu. Cu alte cuvinte, înainte de toate, era urgentă descoperirea lui Hașdeu de către publicul românesc; era necesară restaurarea acestui uluitor scriitor în istoria literaturii românești și integrarea lui în locul pe care îl merită, în istoria vieții civile, morale și profetice a veacului XIX românesc. O ediție a operelor complete, distribuită pe cel puțin douăzeci de ani, ar fi întârziat restaurarea lui Hașdeu în cultura românească. Pe de altă parte, o asemenea ediție, cuprinzând toate scrierile lui Hașdeu – așadar și cele șapte-opt mii de pagini științifice – ar fi fost oarecum inaccesibilă marelui public și ar fi îngreuiat asimilarea acestui genial scriitor, care a ales, spre sfârșitul vieții sale, ca să rămână un izolat și un neînțeles. Ceea ce voiam noi, în primul rând, era să se vadă întregul acestei opere uriașe, în aparență haotică și dezordonată; să se ia cunoștință directă cu poetul, romancierul, eseistul, moralistul și scriitorul Hașdeu, să fie descoperit gânditorul politic, profetul, filosoful istoriei, pe care o soartă tulbure l-a ținut treizeci de ani în întuneric. Numai după ce Hașdeu va «reintra în circulație», va fi citit și gustat, ne putem gândi la ediția monumentală a operelor sale. De aceea am primit cu bucurie propunerea d-lui profesor Alexandru Rosetti de a pregăti o culegere critică din scrierile literare și morale ale lui Hașdeu. În ceea ce ne privește, n-am renunțat la hotărârea ediției operelor complete. Chiar dacă puterile noastre nu ne vor ajunge s-o ducem până la capăt, nu disperăm de soarta acestei Opere complete, căci ceea ce a fost mai greu – liniile de orientare, bibliografia, șantierul – a fost făcut prin ediția de față.” (Op. cit., p. V-VI).
Iunie, Comitetul Societății Scriitorilor Români sărbătorește pe Mircea Eliade pentru editarea operelor lui Hașdeu.
Iulie, În drum spre Berna, unde se duce să-l viziteze pe Lucian Blaga, se oprește pentru câteva ore la Veneția. Convorbirea cu Blaga va fi concretizată într-o pagină antologică, publicată în „Vremea” la sfârșitul lui august.
Îi apare volumul Cosmologie și alchimie babiloniană (Editura Vremea).
Tipărește volumul Șarpele, în Editura Naținala S. Ciornei. Curs asupra Simbolismului religios.
1938, Þine la Universitate un curs despre Istoria budismului.
Iunie 14, Arestat și întemnițat la Siguranța Generală.
Iulie - noiembrie, Întemnițat în lagărul din Miercurea Ciuc pentru că refuză să semneze declarația de desolidarizare de legionarism.
Decembrie, Apare, la Editura Cugetarea, Nuntă în cer.
1939, primăvara, Apariția primului volum din revista „Zamolxis” (Paris).
Toamna, Publică, în Editura Vremea, volumul de eseuri Fragmentarium.
Continuare
011.543
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Mircea Eliade
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 6.732
- Citire
- 34 min
- Versuri
- 110
- Actualizat
Cum sa citezi
Mircea Eliade. “Mircea Eliade (1).” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mircea-eliade/poezie/46815/mircea-eliade-1Comentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
DGDGDaniel Grad✓Pentru o versiune mai ușor citibilă intrați pe http://lunar.nm.ru/Eliade - Biografie.htm
0