ei doi

I-am văzut pe toți. După mult timp, chiar prea mult. Dar nu e bine. Pentru că amintirile, păsări lacome cu ciocurile lor ascuțite, îmi străbat inima. Amintirile pe care le-am purtat toți acești ani cu mine și mi-au luminat multe clipe. Clipe de restriște. Și această existență care nu-și are rostul. Și câți oameni realizează acest lucru. Și nu fac nimic de a evada din existența lor insipidă. Dorul care macină suflete... Dorul de nu știu ce... Poate de o clipă, de o idee... Nu-mi place ceea ce fac. Vreau altceva care să mă scoată din mizeria vieții de acum. I-am văzut pe toți. Au fost zile deosebite. O continuă alergare să-i vedem pe toți. Uși ce se deschid și se inchid. Și multe iluzii prăbușite pentru că pe ei nu-i iubește nimeni. Și ei doi străbat un drum care nu duce nicăieri, un drum pe care mai pâlpâie câte o lumină, rar, rar de tot.