Poezii

Un soare pe cer, Când tot e stingher... O clipă de pace, Când stau \"ca pe ace\"... Un strop de speranță, Când lumea-i de gheață... Și-o mână întinsă, Să pot să fiu prinsă De-o mână

Vreau să mă simți cum merg În urma ta să iți veghez tot drumul, Iar când e soarele-n amurg Doar eu iți fur sărutul. Și dimineața când visând În basme ești pierdută, Ca să mă iei la tine-n

Te-am zărit Împletind o coroana de flori Ce-ai dus-o la mormântul În care-al tău iubit Pe veci zace-adormit. Și râzi… Dar fața de lacrimi iți e plină Căci nu mai ai căldura lui Și, parcă nu

Prin sertarele luminii și-ale minții Se ascund de teamă sfinții, Care fug de gândul meu, Cum fugeam cândva și eu. Mă răstesc la ei grăbită, Că nu vor să fiu primită În grădina lor de

Și ropot de ploi Pe obrajii tăi Se revarsă lin, Pe al buzei plin Și coboară-ncet Pe nasul cochet. Ș așa, curgând Se prelinge-n gând, Iar cerul albastru, Din ochii-ți ca astru, Se face

Vapoare albastre pe mare se pierd Și eu de o vreme pe punte te-aștept, Iar sufletul meu cu-amintiri se hrănește Când roua de lacrimi pe-obraji poposește. Cu pânzele albe ce le bate vântul Mai

Picurii de ploaie ce cădeau mai ieri I-am văzut aseară doar în ochii tăi Și cerul albastru se-ascundea furiș, Sub pleoapele tale și-al genei desiș. O rază de soare-ți strălucea în păr Și albul

E atât de dulce vara Când iubirea n-a fost vis Și atât de bună seara, Când stai singur și ești trist. Mai ales în zorii zilei Când cu-aroma ei te-mbată Și cuprins de vraja “zânei” Uiți de zile

Îți mai aduci aminte Când mă țineai de mână Și-un simplu ceas Părea o săptămână? Sau iți aduci aminte Acel tango ușor Ce îl dansa doar vântul Atunci în părul meu? Sunt toate prea

Te cheamă apusul în zare Și ochii ce-odată te-au plâns, Te strigă tristețea din mare Și brațe ce-n ele te-au strâns. Te plânge și salcia noastră Nu știe de ce ai plecat, Se strânge o floare în

Ai mâinile parcă de clei Căci se lipesc de trupul meu Iar gura-ți e de stăpânit cam greu Căci n-are lacăt, n-are chei. Și ochii..ochi-ți sunt cercetători neobosiți Ce imi răpesc mereu

Și plouă... Din când în când Se mai lovesc de geamul meu Picuri reci și crengi uscate,

Seara, când pe gene Noianul de vise se-așterne, Dar și dimineața Când din somnu-ți se ridică ceața, Pune-ți o dorință Care să adune toat-a-ta ființă. Și in ea să fie: Tot ce-nseamnă zâmbet și

Din alb de zăpada Din negru de fum, Din zori-unei zile Din miros de scrum, Din clipe cu soare, Din nopți fără nori, Din apă de mare, Din triste scrisori, Din flori de cais Din strugurii

M-am prăbușit în Valea Morții Cu durerea după mine, M-am înfipt în gheara sorții Și în țepi de mărăcine, Iară flori negre de ceară Prefăcute-n focul lor, Au ars buza mea amară Și-au topit

Un soare pe cer, Cand tot e stingher... O clipa de pace, Cand stau \"ca pe ace\"... Un strop de speranta, Cand lumea-i de gheata... Si-o mana intinsa, Sa pot sa fiu prinsa De-o mana

In miros de piersic Si in gust de vin, Sa te-nvalui toata Atat de sublim. Si in prag de vara, Cand e campu-n flori, Sa iei o vioara Si sa canti in zori. Toamna, cand agale, Se prelinge

\"Pe-aici se urcă la cer\"... Așa scria pe scara ta Când am venit, pe ger. Era o iarna grea, ningea, Iar locul era prea stingher. Și am urcat o treaptă, Nu am simțit nimic Am dat să plec