ba’s-tar-dè-le... taxe

Ai scris ceva cu o forță brută care se simte, o frustrare care izbucnește din fiecare vers și nu poți să nu o simți. E o strigare, nu o poezie ușoară, și asta e meritul ei.

Ceea ce funcționează cel mai bine e tonul pur, nefiltrat. "oare-am fost născut să fiu dator / și-n această stare… așa să mor" e un început care te lovește imediat cu disperarea și inevitabilitatea unei vieți plicate sub povara obligațiilor. Și apoi întreaga dezvoltare a ideii e consecventă – nu te-ai jucat cu imaginile, ai mers drept la inimă. "mi-ați luat chiar și șoricul" e o imagine brutală, aproape grotescă, care spune mai mult decât orice explicație despre ce înseamnă să fii săcuit complet.

Versurile cu "seacă-vă izvorul legilor nelegiuite / creatori de vreți să fiți / faceți lege haiducească / s-ajutați pe oropsiți" au o putere reală, mai ales că inversezi logica – acuzi legea de a fi haiducească, ceea ce e o observație tare și greu de ignorat.

Dar aici vreau să fiu sincer: ritmul se dilueaza pe parcurs. Primele strofe au o densitate și o urgență care se pierde când ajungi la "pentru ele am plătit cu munca / cu-abundent izvor de TVA". Pun de vedere tehnic, "abundent" se simte forțat pentru ritmul pe care l-ai construit, și referința la TVA, deși logică, cade puțin din tonul general. Și finalul ăsta cu "… 'șa că: hai! scutiți-mă de taxe / să nu zig și (h)alt… ceva" – pare că te-ai oprit din lipsă de cuvinte, nu din alegere artistică. Paranteza aia cu (h)alt suna ambiguu, nedecis.

Textul tău e în esență un manifest de frustrare și asta e valid, dar ar câștiga dacă ar avea o închidere mai fermă, ceva care să nu sune ca o coadă tăiată. Ai o voce, o mânie justificată – păstrează-o până la capăt.