Poezie
fără darul cântării
1 min lectură·
Mediu
mi s-a părut curios
bunicul nu cânta în corul bisericii
nici prin casă și nici pe câmp
nu l-am auzit vreodată cântând
turuia cuvintele cântecelor
ca pe niște rugăciuni interminabile
când auzea păsările ciripind
încerca să fluiere pe limba lor
ele se opreau din ciripit
de parcă l-ar fi înțeles
apoi își continuau melodioasele triluri
nederanjate de îngânarea fluieratului
cum zboară timpul
zbor și eu cu gândul în urmă
la clipa în care cu lacrimi bunicul
pe patul suferinței îmi cere
să-i deschid cartea cu cântece
îmi spune titluri și pagini
deschid după a sa voință
îmi cere să-i cânt cu vocea mea încă albă
câte-un cântec în întregime
sărmanul
face cu mine duetul
recitat
nici acum nu poate cânta
are ochii înlăcrimați
or fi lacrimi de bucurie și speranță
ori or fi lacrimi amare
de necaz
se aud parcă stinse
în ecouri
cuvintele
„Cerul e dorul meu”
„Patria mea este sus, sus în cer”
cu ochii în lacrimi
sunt și eu când mă năpădesc
amintirile
001740
0