Poezie
… prima zăpadă
1 min lectură·
Mediu
când cade prima zăpadă a iernii ne minunăm
de parcă n-am mai fi văzut-o niciodată:
e albă, pufoasă, frumoasă, imaculată
și parcă, sau sigur, nu găsim cu ce să o asemănăm.
zâmbesc spre cer, de fapt… la nori. privirile-mprejur
le răspândesc spre desfătarea întru suflet;
mă mișc încet, ca un copil… atent la umblet,
să nu deranjez fulguții cu deșiratul-lungul șnur.
m-aplec și iau în palme c-o mulțumire ne-nțeleasă
o mână de zăpadă ca pe-un gingaș puișor;
căldură-asupră-i suflu… se preschimbă-n dor
de glie. și profit… cu apa ei spăl fața mea voioasă.
normală binecuvântare și-n același timp divină.
sub stratul de zăpadă este totul conservat,
în așteptarea primăverii când, eliberat,
va-ncepe-o nouă viață-nsuflețită de Soare și lumină.
004475
0