Poezie
Întors la viață
2 min lectură·
Mediu
Orbit
în curba blestemată
pe drum negru de smoală
pierd direcția spre stânga
peste șanț și-apoi ’napoi
cred să fi ajuns
cu sufletul la porți de iad
în mașina capricioasă
ce noroc pe mine
că n-am pus centura
sfârșitul mi l-aș fi găsit
spânzurat de ea
beznă
nici nu știu dacă sunt viu
simt picior desculț pe-un geam
pipăi juru-mi să-mi dau seama
unde sunt și nu-nțeleg
făr’ să vreau aprind lumina
ca și cum aș fi știut
fața-mi caut de-i cu sânge
nici urmă de lovituri
îngeri m-au ținut în brațe
cruce-mi fac de două ori
cu gândul la cum să ies
scot cheia
împing ușa spre-nafară
nu am cum rămân tot înăuntru
alt pericol pe-ai mei umeri
mă mușcă-n mijloc de stradă
dar un înger cel da pază
îmi trimite-un frate-n noapte
cum de are-atâta forță
incomod ușa s-o țină sus
până liber mă văd iarăși
sunt de-un galben ca șofranul
îmi dă sfaturi nu mă-ntreabă
nu-nțeleg
groaza mă cuprinde mai târziu
văd dezastrul pe lumina
zorilor celor dintâi
bălți pe strada șerpuită
și noroi de la tractoare
precum ceara pe parchet
se-mplinesc ani buni de-atunci
curba vieții mele noiembrie 3
încă mă mai vrea Pământul
viu ca răul să-mi pot drege
nu vreau iadul nici la poartă
023.298
0
Ori vers liber, ori rime.
Discursul poetic, mi s-a părut interesant.
Trecerea de la vers liber la rime însă, rupe text, ritm, muzicalitate, evocare, rupe tot! Mă simt zvârlit de colo-colo, de parcă aș fi într-o bărcuță, în plină furtună, în mijlocul Pacificului. Dacă asta era ideea, să redai ideea de haos, atunci felicitări, ai reușit!
Ultimul meu gând, a fost exact cum ziceai:
\"nu vreau iadul nici la poartă\"