Poezii

Institutul Cervantes din Madrid, în colaborare cu Institutul Cultural Român din aceiași localitate, au organizat în 19 Aprilie, conferința susținută de Norman Manea,\"Limba Exilată\". Evenimentul a

În 21 Mai, Gunter Grass, Premiu Nobel în 1999, a prezentat în Madrid ultima sa carte de memorii, \"Decojind ceapa\". Mărturisea Gunter Grass difucultatea de a găsi un nume potrivit cărții:

Amintirile sunt acea înlănțuire perpetuă ce pot condensa întreg trecutul în fracțiuni de secundă. Sunt acel fruct al experienței înmagazinat în rărunchii memoriei,la care sufletul face apel în

Sunt un corp opac, Lumina moare Ciocnindu-se de mine. Lumina ce se salvează, îmi înconjoară corpul, reușind să deseneze imensul spațiu vacant, Umbra mea.

Calvarul cotidian rutină încondeiată precum un ou de Paști În sufletul tău fagure ce a pierdut luciul mierii Gri mut gri al pietrei închisă în sine

Despre Dumnezeu să nu glăsuim decât în tăceri, în tăceri adânci în cutremurătoare glasuri ale nevăzutului

Hristos a pornit Pe drumuri de țară să-și facă prieteni printre oameni și pietre. Mergea încet să nu se înspăimânte păsările cerului de glasul tălpilor sale. Þărâna călcată de

Cu mâinile spânzurate de cer Îndepărtez pământul de sub picioare Răstignit cum sunt strig mării: \"Valurile tale să ruginească pe vecie piroanele curcubeului ce-mi spală ființa\"

Între plumb Și ceară Doar punctul De topire. Punctul Neîntoarcerii Punct Lichid Tresărire A tuturor Formelor Dinspre Nimic.

Fiecare an nou O nouă păpușă rusă Închizând-o pe ultima Și toate celelalte Visul meu Să pot vedea Ochii tuturor Păpușilor Ce dorm În tine.

Am aprins o flacără Să-mi încălzesc inima Nu știam că sunt O pădure uscată........ În noapte m-am prefăcut Rug de iubire Lumină pentru eternitate.

Există oameni Purtând în inimă soarele, Nu pentru că și-au însușit Nova prin creșterea brațelor Ci prin mult mai simplul fapt De a strânge la piept Un copil.

Frapează la cal Blândețea și vitalitatea. Prima se etalează Prin imensitatea Și umezeala ochilor, A doua exercitată De tremurul musculaturii. Toate acestea Pentru ca în

Lumină moartă în asfințit Þi-am căutat printre nopțile Atâtor ani mormântul, Cimitirele nemarginirii Nu au cruci. Doar stelele punctează Din loc în loc fisurile Prin care crepusculii Te-au

Plângea Ovidiu Privind spre barbari E aspru exilul Departe de casă. Blestemul Transpune totul în har Când bestia Devine animal de casă

1 Suprarealismul, Realitatea Spânzurată De propriile Noastre fantasme. 2 Stelele Păienjenii Universului Þesand Întunecaților Pânza De lumina.

Ochiul ciclopului plânge, Cum mai plânge Ochiul ciclopului. Nasul nostru schizoid, Tragism scindat În două singurătăți Mai mici Clipind timide În standul vieții.

La început A fost apa. Apoi ,a fost Apa transformată În vin. La sfârsit, Vinul a căzut În oțet.

Șarpe Înghițindu-si Propria coadă Roată Monociclui Ce dă ocolul Planetei Zburând În vise Jumulite De pene Ce alcatuiesc Înghesuita Arhitectură A pernei Pe care Îmi odihnesc Capul.

Când mi-am trecut mâna Prin părul tău, Am știut..... Erai plămădită din vise. Izvorau din partea nevăzută A ochilor tăi, Din lumile acelea condamnate Să vegheze pentru

Trec în fiecare seară Așa cum de altfel, trec în fiecare dimineață Prin stânga,respectiv dreapta Unui Arc de Triumf, Binențeles, în autobuz. Sub umbra grea a Arcului, Între plăcile de

Carie lipită de măsea Vis de iubire, Contrast al culorilor În simbioza dureroasă A vieții. Aș vrea să-ți spun \"Te iubesc\", Dar cum termenul \"iubire\" Nu îmi este încă deplin, Imi

O inimă Este întotdeauna formată Din două semne de întrebare Întoarse unul către celălalt

Nutrie inotand in pahar Luciu al blanii,amintind lumina Candele aprinse pe malul raului Desenat pe tavan. Sobolan ancestral Sfasiind carnea delfinului mort Pe mal de mare sarata, Galerii