zori de zi, cand moare tata...

Cetosul far al noptii, luna, nu mai orbea pe nimeni... Raze palide ale astrului-tata alergau spre pamantul incleit sub roua de lacrimi a diminetii. Deloc albastru si deloc rosu ca de sange-cerul parca ramasese indoliat... Dar el, soarele, parca mai puternic, rosiatic, isi pune o mana pe umarul meu de granit... Murise tata, ochiul lui prins in cercuri de hohot de ras altadata, imens in patul mortuar, nu mai lumina. Nu mai respiram nici eu, nici soarele de sange de pe bratul meu... Orizonturile se deschid, poarta cimitirului mi se arata in adevarata ei splendoare-e frumos, e iarba verde-n cimitir. Copacii-si inalta trupul maret, greu sub privirile celorlalti, spre el, soarele urias ce plange odata cu mine...Ah! In coaja copacilor tot el, tot ochiul lui, scrisese numele noastre!...