Curcubeul

…Cad azi amintiri si se zdrobesc de ce apuca, inlantuite in lacrimile mele, ce altadata ghiceau usor fericit, curcubeul tristei mele fiinte. Se ridica iar ziua de maine; zambesc din ce in ce mai putin…sub nori adevarati; nu vreau sa simt ceea ce nimeni nu stie; mai bine mor pentru o clipa de aducere aminte, pierduta intr-un act necugetat. Nu mai e vorba de vointa, nici iubire nu se mai cheama; e impovaratul inutil loc ce-l ocup, altul, in fiecare secunda, dar pe care sincer nu-l mai vad al meu, ci impotriva unui destin ce se joaca de-a „ce-ar fi daca”. Am fost rupt de ceea ce m-a creat, ma eliberez de ceea ce ma reprezinta, imi curb umil privirea spre mainele compus din stropii de ieri, acum parfumul volatil in narile mele lacome de senzatii. In amintiri de demult strabatute, de fiordul mamei iubiri, exista oceanul, acum redus la boaba proptita in firul de praf, in ceea ce am numit speranta, adica bucuria de a fiinta timid intr-un infim loc, pe acest taram ostil, numit Pamant.