In lunga tristei mele priviri

In lunga tristei mele priviri, sunt flori diformizate de lacrimi, morminte viitoare si virtuale; sunt chiar si eu, strivit de-a mea forma ne-nteleasa. Inecat in plansul unui dornic de trecut, de mii de ori renascut, a venit si randul mortii mele subite. Reala, inchisa la culoare, fara intrebari si raspunsuri,cu pasi marunti ma poarta spre uratul destin. Nu-i frumusete si nici viitor in moarte. Mi- e si mai sete cand beau, ma simt mai aproape de moarte cand ma gandesc la voi, cei ce traiti in afara intelegerii mele. Va astept si tremur, gandind ca m-asteptati intr-o seara anosta, intr-un an neimplinit; dar tot astept de ani de parca mii de ierni mi-au inzapezit vointa. Nu de a trai, ci de a alege cum! Cu ochii groaznic deschisi, prin vise nascocind si rezolvand viitorul, sunt ceea ce am creeat si stiu din trecut; acum cizelez demultul stiut. Zile fara de ore si ani fara de luni, imi copleteaza destinul; eu-l cresc dormind mai putin. Tristete lipsita de marunta bucurie de-a fi trist, dezamagire ca mai pot vedea ceva bun. Eu sper mereu in raul ce-l cresc in mine. Ura… e iubirea ce te-a atins fara de voie; iubrea, sansa de-a-ti vedea viitorul incolacit de vechiul trecut. Ziua de maine invata de la tine si-o existi; mori si trecutul te desfiinteaza, tarziu cand nu te mai doare; nu-i pentru mine ceea ce vine, ci pentru disperatul meu nerealizat trecut.