Tristetea codrului

Este pe la sfârșitul lui august. Soarele pătrunde în ascunzișurile pădurii.Miresmele plutesc prin aerul umed. Pășesc pe cărările codrului.Parcă îmi caut o parte din suflet.Pătrund prin diferite căi.Acum știu!Îmi caut fantezia.Vreau să o regăsesc aici,pe cărările bătrâne a pustiului.Copacii îmi șoptesc,dar cu sfială!Se simte aceasta stare sufletească apăsătoare.Parcă codrul e amorțit, și vrea să revină la viață. -Codrule,răsună vocea mea,ce ai pe suflet? Se aude foșnetul frunzelor,un scârțâita ramurilor.Dar eu inteeg.Spune...: -Fata mea,multe am pe suflet...Parca este ca o piatra..simt o oboseala crunta si ma simt singur,parasit...! -Codrule,suflet de aur,de ce nu-ti gasesti linistea?Timpul trece,oamenii se schimba,numai tu ramai in spatiu etern! -Singuratatea ma apasa!Pasarile pleaca,cuiburile cad,izvorul curge repede,dar eu,de mii de ani...raman pe loc,privesc schimbarile cu jale!... -Dar vietatile padurii?Nu sunt o alinare pentru tine? -Fata mea, micuta mea,eu sunt important pentru altii...cine stie cand vin sa ma taie?Dar nu asta ma intristeaza!..Aparentele....dar...lasa!..Vrei sa-ti spun o poveste?Spune-mi!Aiceva prieteni prin acest codru? -Da!..O multime!Barba lunga,Barba-deasa,Plete-lungi,Frunze-vestejite si multi altii... -Deci,am avut si eu un prieten.Era cel mai intelept si spunea povesti de suflet!Avea cel mai fin lemn!Dar,intr-o zi,au venit catva oameni si mi l-au luat.Mult l-am plans...Iar,in alta zi, vantul a purtat o carte pana aici!Cand am luat-o in ramuri,am simtit prietenul meu.Asa voi ajunge si eu!De aceea sunt trist!...