Poezie
Ecoul
1 min lectură·
Mediu
Am stat în gerul arzător al iernii pe
piscul cel mai înalt și am divulgat secretele munților pentru a mă elibera
de tristeți.Tocmai cădeam de pe pământ
în bolta cerească, când i-am spus demonului,
'' Nu vreau nimic mai mult și niciodată
din nou''. Am picurat cuvintele în acea
liniște concretă și expresivă.Am picurat
liniștea în aer. Am înțeles sensul ei în
sine,precum și tot ceea ce este nonsens.
Cuvintele și liniștea erau precum gaura
neagră și stelele. În acea ardere spirituală
provocată de ger,mi-am găsit grandioasele
vise insomniace ale optimismului de la început ,
precum și visele mele lucide aparținând unui
fatal sfârșit. Datorită ție,ele au putut deveni,
pe nesimțite, gânduri amorțite și vice-versa,
printr-o modalitate mult mai precisă decât
cea prin care cântecele lirice puteau fi
descompune în note muzicale spre a
fi recompuse.În acest realism al contradicțiilor
antagonice, strigătul meu tăcut a devenit ecou ,
și apoi,în mod definitiv,tăcere asurzitoare .
Era destul de evident faptul că demonul
făcea alpinism în jos. Am auzit doar un ecou,
"Nu vreau nimic mai mult și niciodată din nou."
001404
0