Pedeapsa

Oare ce animal urla asa? Coiotul...poate....urla in mintea mea, urla in inima mea. M-am intors abia acum acasa, invinsa, invinsa pe toate planurile de propria-mi nebunie. Am alergat printre masini, m-am asezat pe bordura refugiului de tramvai privindu-l cum vine, am sfidat Bucurestiul de la inaltime si tot degeaba. Sunt tot aici. Am baut, am fumat, nu am uitat nimic. Ce viata ma asteapta oare, ce pedeapsa....Oare pedeapsa e mai mare pentru greseala comisa constient, in mijlocul luptei... Plang, plang si degeaba plang, niciodata lacrimile nu vor repara nimic, poate vor inchide doar o mica rana cu sarea din ele. Dar va fi o rana mica, si in nici un caz prapastia aceea sangeranda care se casca inauntrul meu si inghite zi de zi tot mai mult din viata mea. M-am intors acasa, la patul rece, la singuratatea absoluta, si surpriza, eram asteptata...Sunt condamnata deci sa casc prapastii si-n sufletul lui, poate asta e pedeapsa mea, ca in serialul ala plonez sinistru, Decalog. Sa fiu martor neputincios la suferinta celui mai drag mie, neputincios, fiindca eu sunt calaul....