Prietenul Zulu, prietenul Paletuvier

O grădină periferică, între barăci peticite și strămutați; cândva se va trage și peste ea o linie de autobuz, de tramvai, cine știe... hazardul aleșilor democratic. Poate este mai bun prezentul dincolo de vuietul orașului; se văd deja în zare, crescând de-a valma, căsoaie cu turnulețe și acoperișuri multicolore, sclipitoare... dar aici s-a statornicit Colonia, noul pericol social, cum scrie la gazetă, revendicatorii drepturilor pierdute... în fiecare an se lățește un runc, dau foc înadins, spre luare aminte... îngrașă ca puful păpădiei cuprinsul vietăților pripășite către poalele pădurii, pe unde mărginenii întind lațuri. Dacă prind un porc rătăcit de ciurda ținută în groapa municipală de gunoaie, îl pun la putină – un sfert zahăr, trei sferturi sare și se păstrează luni de zile, carne roșiatică, zemoasă, cum mânca Winetou – am fost și eu o băietană în familie, oarecând. Am avut și cai. Aici, la capătul grădinii, sunt vechile morminte, cercul steiurilor cioplite, ocrotitor al strămoșilor, poate și al contemporanilor; cineva a mânjit o cruce pe una din stane, pasămite spre îndurare... nu-i mare lucru să răsară o moviliță proaspătă, nu trebuie popă. Membrii Coloniei sunt meniți scormonelii gunoaielor, cei ce trăiesc puțin și se înmulțesc necurmat; norocoșii cu acte se înfruptă la cantina săracilor. Cine îi înlocuiește: pleava vânturată între oraș și sat, dezrădăcinații, săracii cu duhul, dezmoșteniții. Până și câinii comunitari ce trec pârâul Caprei, înțesat cu deșeuri din plastic și mortăciuni, sunt mai năpăstuiți, scotocesc ierarhic, pentru cel decăzut nu-i loc de milă. Casa, pe undeva pe aici zace, prizărită, este împresurată de plante. Tencuiala albastră s-a coșcovit, se străvede paianta, chirpiciul vrea să se întoarcă la țărână... vine și asta. Tot felul de tufe și arbuști se sufocă reciproc înmulțindu-se, căutând petice de existență... și ele vor să supraviețuiască odrăslind; în fiecare toamnă groapa de păstrat ceapă trebuie refăcută, așternută, cârcei și rădăcini pretutindeni. Mai picură prin acoperiș... sunt găuri, vine câte o bufniță să pândească șoarecii... ea îi poate vedea. Dar ce nu trebuie? Pomii se cer udați, ramurile tăiate pentru rodire, așa glăsuiește crescătorul de porumbei de la antenă. Fântâna cu ghizduri mâncate e colea, dar pas de scoate mai mult ca un butoi pe zi... are și ea socotelile ei, nu poate fi darnică oricum. Ar trebui sleită. Tăieri de rod... lăinicesc pruncii cu burți umflate și răresc ei crengile vara, apoi vin mumele după ceai de colici. Gardul? Este o rămășiță dar nu contează, răzorirea se face datorită desișului – e neprietenos, zgârie, a năpădit împrejurimile. Un șir clătinat de uluci a rămas, să hotărnicească spațiul încă nerevendicat. Ce altceva pot să-și expună trecătorii pe lângă potecă decât nevoile, lepădate la iuțeală? Îngrașă pământul. Când a venit Zulu întâiași dată, să-i oblojesc o tăietură, și-a adus și colacul de closet, cu tot cu capac, zicea că-i mai igienic, nu-l împing toți lăstarii; altminteri, „cactușii” tot ăia sunt. I-am făcut învelitori când a fost bătut la falangă, i-am pus viermi de muscă pe bubele puroiate... știe doftoroaia – o îmbucătură e otravă, o câtime – leac. Paletuvierul stă într-o rână către marginea grădinii, lângă fostul canal, vorba vine grădină, crește niște rostopască, ceva chimion, tufe de sunătoare... pentru tincturi și ce se mai poate prepara. Ar trebui un strat de cartofi, poate varză... dar ce îngrijești dispare, ca între vecini, pe când pensia de urmaș, câtă e, vine la poștă, doar s-o legumești! Mai reușesc să mă aburc pe trunchi; uneori îi face plăcere, alteori se îmbufnă; de sus se vede – parte din locuri înverzesc, parte se usucă. Rădăcinile i s-au dezgolit, crengile se tot fac cioturi, e bătrân și el, nu poate lua seama la toate copilăriile. Măcar iarna nu-l schilodește nimeni, nu-i îndemânos. Dacă pun muzică, radioul funcționează câteodată, la o anume serie de ghionți, își domolește foșnetul. Doar vacile-domnului mișună în treaba lor, fac perechi câtu-i ziulica; am pus cândva două într-o strachină, să se întâlnească lesne și n-au mai vrut... le-ar trebui praf de gândac de turbat, ce le mănâncă pe fetele mari de nu-i adevărat, se lasă răsturnate orișiunde, chit că se vând virgine la măritat ori codoși... au învățat șmecherii – scurt, muie, ciocheală... fiecare clan cu priceperile sale, moștenite... nănașă-mea avea și ea socotelile ei, de m-a lăsat în casă, măcar că n-aveam minte, abia după ce s-a stârpit rodnicia, la iertarea Domnului, a prins cheag. Zulu este descendentul lui Untași-Napirișa, când are chef să zăbovească istorisește. Șade turcește lângă prispă, deapănă diata strămoșilor: au emigrat din Elam, o caravană cuprinsă ce s-a tot împuținat sub vremi... doar Dumnezeu știe de ce se răstoarnă roata lumii. Le-a pierit pronia cerească, s-a prăbușit templul... Acum se descurcă precum toți, aproape toți din Colonie – sticle goale, haine purtate, cică second hand, pene, fier vechi de la haldă, găinării. Aduce vești, uneori se desparte și de câteva ziare îngălbenite: s-au schimbat banii – au apărut leii proști, s-a schimbat președintele... tot un drac... s-a schimbat regimul. Nu m-a crezut când i-am arătat paletuvierul și i-am spus că mi l-a lăsat moștenire nănașa, cu chezășia casei. Stau încă la portiță ulucile cu oale descântate, blestemul de care se feresc mărginenii... mai puternic ca orice câine păzitor... usucă mâinile. Poate de aceea se golește în vorbe dincolo de împrejmuire, când a prins de băut, Zarcă... uită că-l dreg cu fiertură de cornișor. Mereu eliberat înainte de termen, acum păzește intrarea la closetul de lângă biserica „Sfântul Nicolae”, încasează dreptul... se zice că dezleagă integrame în răstimpuri și alege tariful clienților: ție – atât, vouă – atât... intră și perechi, îngăduie el. Ticsit de mizerii, n-are o casă unde să se sloboadă. Odată este cald, alteori este frig, tot mai mult frig... s-a ticăloșit și vremea. Cine să ia aminte? Ziua focului de copt lipii, ziua fierberii rufelor... cenușă pentru leșie, zilele de post... știe-le calendarul de sub icoane. Ziua târguielilor... făină, sare, chibrituri, câte o pomană la biserică, la cimitire când bate clopotul în dungă... petrolul e tot mai greu de găsit, sticlă de lampă nu se fabrică, fitile – din panglică veche de rulou, muiată în oțet, să nu fumege... bun este și opaițul, arde orișice... chiar seu de stârvuri. Sărbătorile Coloniei – târgurile orășenești – festivalul berii, al vinului, al rachiului, al municipiului, dă, Doamne! Că învălmășeala priește celor ageri, nevoiți să vâneze... chiar rămășițele sunt mai mult ca nimic... mișună după miezul nopții. Mai leapădă din cele agonisite, îmi fac parte; fiindcă ziua următoare vin să le dau coajă de pațachină, să le deșerte îmbuibarea... se pișă roșu. Împotriva balonării sugarilor expuși la răscruci – ceai de chimion, dar părinții pun spirt și-l beau ei, vânturându-se din belșug. Traiul din puțin, urmat de traiul din nimic, urmat de trecerea la alt trai. Undeva sub rădăcinile paletuvierului a îngropat nănașa căițele născuților, cum am făcut și eu, să țină norocul. Iaca, m-a ținut Dumnezeu, doar ucenică n-am aflat, să-i trec cele pământești. Prunci – știe-i Cel de Sus, lepădați devreme, ori răsăriți și duși, în lumea largă... or veni încoace la matcă oarecând, rădăcinile sunt adânci. Au mai fost și bolnavi, s-au prăpădit de lungoare, ori brâncă, n-au avut zile și n-aveam să le dau, ca acuma... lăuzia nu-i cu daruri. „Zulu e un țigan borât, copacul – un căcat de salcie”, așa mi-a strigat Zarcă. Cine sunt cei care chitesc că ceea ce vedem este aievea limbii lor? A avut ochi și n-a văzut... a privit în sine, precum toată lumea. Acolo va fi și vedenia răspunsului, morhola, morhola.