Donde Casă În Pădure

Atât a primit Donde drept compensație din partea guvernului, în proprietate indivizibilă: o curea de pământ la marginea drumului prin junglă, unde se sumețea singuratecă o poartă mare, cu două canaturi din bare metalice înalte, în care se tăiase și o portiță pentru pietoni; trecere de niciunde spre nicăieri. Dar el era mulțumit și a zis că va construi acolo o casă. A adus, în căruțele chrigiilor venetici, mai multe grinzi metalice și a înălțat îndărătul porții, lipită de ea, o structură nituită care, zicea Donde, trebuia să permită TIR–urilor să intre și să întoarcă în curte, pe sub casă. Iar oamenii au aflat și au început să se întrebe, din depărtare, cât de mare va fi curtea și de ce să întoarcă TIR–urile. Căci zidul junglei venea până la marginea drumului, fără să concesioneze vreo palmă de pământ muritorilor de rând. Apoi Donde a curățat puțin în spatele porții, o fâșie a nimănui (doar guvernele considerau, în diverse acte oficiale, că țara era cartografiată și cadastrată) și iar s–a dus zvonul – că ar vrea să înalțe două barăci, una pentru bărbații, alta pentru femeile năimite să lucreze la casă. Iar indienii aborigeni, care află ce se petrece în lume prin incantații fumigene, au pornit să vină câte doi: treceau prin portiță și întrebau unde sunt barăcile, în ce mărfuri se plătește munca și cum se pot rostui vremelnic pe acele locuri, spre a–și hrăni familiile; mâinile lor filiforme, deprinse cu vegetația și macetele, au îndepărtat arboretul apoi au ridicat barăcile; iar trupurile lor aveau un miros ce împiedica jungla să se extindă, calitate prețuită culinar și de duhul pădurii. Atunci s–a aciuat pe acolo Quasimodo, un cocoșat schilod cu zâmbet senin, în prezența căruia bărbații sporeau lucrul iar muierile stingeau ciorovăielile; măcar că vorbele sale erau mugete, stăpânul locului deprinsese a i se destăinui mereu, în căutarea răspunsurilor interioare. Așadar în spatele porții s–au vădit barăci, de o parte și alta – destinate unora și altora care veniseră să se rostuiască în slujba lui Donde, nu chiar de bunăvoie, căci guvernele invizibile pretindeau, cu asprime militară, taxe periodice de la băștinași, negreșit în monede, necum produse. Se identificau imediat sălașele sexului slab, fiindcă erau multicolore și mistuiau privirile; dar nimeni nu putea să zică dacă bărbații și femeile trăiesc laolaltă, perechi, au legături de sânge sau măcar vorbesc aceeași idiom cu clicsuri. Când frontul stradal a căpătat lățimea unui stadion, a fost marcat cu gropi în care s–au turnat fundațiile apoi trunchiurile unor stâlpi de beton, cenușii pe fondul verde întunecat. Iar oamenii din depărtare au început să se întrebe ce bani puteau să acopere atâtea cheltuieli și ce căutau de o vreme încoace TIR–urile la poarta fără casă; căci puține mărfuri păreau să aducă și nimic în schimb. Pasămite banii veneau din junglă, unde indienii știau să afle esențe rare, care pentru ei erau obișnuite. Asta puteau să însemne zgomotele ce se disipau când vântul sufla dinspre râu. – Bogăția junglei se află în dărnicia ei inconștientă, a constatat Donde, dar din orișice parte ai lua, în altă parte echilibrul se strică. Iar chefnitul lui Quasimodo, ce scociora în vatra focului, i–a confirmat gândul. Oricum ar fi fost, curtea se tot lărgea îndărătul porții, chiar așa cum plănuise proprietarul, spațioasă ca să întoarcă TIR–urile iar vegetația o mărginea atentă din toate părțile, pasivă. Se vedea că echilibrul instabil al acelui loc căpătase un răgaz, astfel că în jurul structurii dinapoia porții a început să se înfiripe casa, așa cum nimeni nu se aștepta, o construcție elastică din lemn, după modelul celor din zonele cu risc seismic sporit... două nivele largi și joase. Rarii pierde–vară ce au ajuns la poartă nutreau impresia că văd o intrare monumentală arhitectonic, îndărătul căreia nu se ridica nimic. „O să facă palatul mai încolo, ricanau ei cu îndoială, îndată ce va strânge banii. O casă peste poartă, când jungla ți–a dat atâta loc, asta înseamnă să–i nesocotești bunăvoința”. Dar Donde nu vorbea cu trecătorii, indienii pălmași dispăruseră, câte doi, iar șoferii mașinilor aventurate pe acolo știau doar de indicațiile rutiere primite. Așa încât puținii curioși presupuneau că ceea ce vedeau era o chestiune financiară. Cei doi viețuitori la Casa În Pădure erau însă cuprinși în alte planuri, nerostite fiindcă nu se alcătuiseră încă acele cuvinte în stare să le descrie – asta era treaba istoriei, ce nici ea nu fusese alcătuită... fără a avea legătură cu timpul. În seara când soarele se alinia cu Ecuatorul Galactic, împins fiind către atingerea Centrului, Donde i–a zis lui Quasimodo: – Se află, la antipozi, un suflet pereche care îmi trimite vise premonitorii; caut să le dau crezare precum ar fi ale mele, căci poate și eu fac asemenea pentru ființa sa, lumile paralele fiind interschimbabile. Dar azi noapte semnul a fost un șarpe... cu pene. Iar Quasimodo, proptit în acel moment de un bolovan ce–i compensa forma șuie, a avut o cutremurare și a gâjâit „Quark” tocmai înainte să apună amândoi.