Cartea morții într-un roman de un cristian

0. „Morții mă-tii” (Casa de Pariuri Literare, București, 2012, 313 p.) este o carte din mai multe cărți, un fel de scriitură stereo (una și solicitantă, căci consumă diferite registre din cititor, desigur, daca acestea există acolo...), un volum în care încap mai multe posibilități lecturale, mai ales de când cu opera aperta. 1. Aceste pagini sunt mai mult decât tatonarea metafizică a lui Thanatos. Le citești diferit, pe alocuri ești sensibilizat, scuturat de situațiile de viață, pe alocuri agresat de limbaj și de scene, or, cartea e adevărată și ca formă și ca fond. „Morții mă-tii” în sine e un mort, o refulare, o încercare de a scoate din sine amintirile defuncte ale trecutului, așa cum scoți celule moarte de pe epidermă: „Cu cartea asta la fel. Din momentul în care mi-am dat seama că nu pot să nu o scriu, am început-o. Și, la naiba, oricât am tras de ea și-am lăsat-o să zacă, m-a păcălit și s-a scris singură. Trebuie să pun cumva capacul și să scot sicriul, ducă-se unde s-o duce, dar să nu mai țin mortul la vedere, să-l îngrop măcar într-un cimitir de morți cartonate”. „De ce ți-e frică de morți?”, e întrebarea mai mult decât ontologică, e întrebarea-ax a acestei cărți. „L-a speriat de mic ideea de a trece mortul”. Este anxietatea în fața necunoscutului, dar și a metamorfozelor umane în fața dispariției fizice. „Băiat mare și ți-e frică de niște oase! Toată lumea merge la mort și tu te ascunzi în casă...”. Or, frica copilului este una determinantă pentru viața lui de personaj romanesc (poate și auctorial), de aici și promisiunea dată bunicului „Mă-nsor, da-mi promiți că nu mori decât după ce mă-nsor?” Există aici un pact, nu unul diabolic, un pact cu sine, mai degrabă: „Era fericit. Se uita la bătrân și știa. No să se însoare niciodată-niciodată: «Niciodată»”. Un fel de „nevermore” spus matrimoniului și sie (aici ne gândim la acel „niciodată să nu spui niciodată”, și deloc ortodox, în sensul unei ortodoxii a criticii literare, îi spunem autorului „casă de piatră”). Titlul cărții provoacă mai multe interpretări. Una din ele vine din: „Tac-to și-a îngropat toată familia, și-a avut mulți morți. Dumnezeu să-i odihnească. Din partea asta ai scăpat, stai liniștit, ai scăpat. Da’ uite ce e, nepoate, pe morții mă-tii o să-i prinzi pe toți”. Personajul constată: „am luat la rând toți morții familiei și am dedus că-da: «Cu cât ești născut mai de demult, cu-atât mori mai repede»”, deși există și excepții: „Măița era cea mai mică din familie și a murit înaintea tuturor!” Constatarea paradoxului nu clarifică lucrurile, ci le multiplică. Copilul în fața decesului este ca în fața unei lumi paralele: „nu vreau să mă gândesc la moarte, pentru că nu știu cum să mă gândesc la moarte”, de aici și dorința puerilă: „Aș fi vrut să moară toate rudele, să plece mamaia și să nu mai fiu nevoit să dorm după prânz”. În acest sens, e și povestea unei familii, o istorie de clan, cu o patriarhalitate sănătoasă, în care Anghel, tataie (un Ilie Moromete mai cumpătat prin fapte și gândire), este un pater familias, acea potestas în jurul căreia se învârte totul în paradisul patriarhal cu numele Buzău. Dimensiunea dramatică și tainică a morții este diluată și prin comicul situațiilor umane cu țepi luate de vecini, cu sicriul adus de cei de la pompele funebre, așa cum cineva plătise comanda, chiar dacă nu murise nimeni. „Morții mă-sii de treabă”, înjură unele personaje, „Morții mă-sii de viață!”, răspund altele. Copilul din vecini, căzut în gol în lift de la etajul șapte, este prima experiență tanatică de-a adevăratele, mai ales că sicriul cu amicul defunct se răstoarnă pe scările strâmte ale blocului (aici cititorul gândește și la blocurile ceaușiste ca la niște spații în care nici să mori nu poți, căci nu vor putea să te scoată). Viața și moartea sunt amestecate ca un yin și yan: „după trei plozi morți mă aduse pe lume” – o venire în viață de după moartea fraților-increați, o viață în care se ajunge și la „Nirvana SRL”. Citești aici și țara ca o Nirvana cu sufletele moarte din Biblioteca Buzăului, ca o imanență a unui regim răposat și el, adică nefuncțional. E o țară care nu te lasă să pleci în afară, din cauza că morții îi ai aici, care te trag ca o ață înapoi. E și o lume în care și literatura poate fi făcută (dacă nu se și face) cu morți, după cum o anunță un personaj: „Auzi, eu dacă mă voiam scriitor, cumpăram referate la două cărți nescrise, luam un nume de mort dintr-o carte telefonică expirată și să fiu al dracului dacă nu mă băgau în Uniunea lor”. Astfel și literatura devine o necropolă: „Pe morți să-i astupi în pământ, pe vii să-i îngropi în hârtii”, de aici și „cică «fiecare trăiește cât i-e scris», iar scriitura se face astăzi peste tot, cartea celor vii și a celor morți e diluată, demitizată și nu ca în copilărie, când „dar «unde scrie» și «cu ce» și «cine scrie» n-a putut afla nici unul dintre noi”. „Mamei ca să mă ierte și să mai fie”, este adresarea auctorială a acestei cărți. Frica de a o pierde este una centrală aici: „dar pe la 20 de ani nu mai suportam înmormântările, asta de când conștientizez că mama mea va muri”. Tot nihilismul și teribilismul naratarului nu sunt decât o mască în spatele căreia se ascunde anxioasa teamă de a pierde sacrul matern, imposibil astăzi de etalat la vedere într-o literatură arhiplină de sacru și de retorica unei literaturi înflăcărate de înălțimi. 2. Erosul și Tanatosul par să se proiecteze complementar. Devenirea personajului ține de cele două dimensiuni existențiale: „Așa că nu înțeleg ce pot face mama și tata singuri în cameră fără lumină. Decât să se uite unul la altul pe întuneric. Sau să privească unul la cum doarme celălalt. Seamănă un pic a priveghi, dacă stau bine să mă gândesc”. Acestea vin și cu poemul lui Traian Coșovei „Luna de miere”: „moartea e o luna de miere/ pe care o petreci/ numai cu tine”. Cristi este cu siguranță (siguranța unui cititor deloc modest) un cristian autobiografic. Portretul personajului nu pare să difere mult de cel al autorului: „Eu sunt Opel, de la Ochelărică-Oilărică-Opelică. Porecla mi-a dat-o Tarzan și am fost singurul cu ochelari din gașcă. Port biclă pe nas de la 4 ani și n-aș mai putea să renunț la ea”. „Îți dai seama, de la Revoluție nu am luat nici un centimetru în înălțime”, „mă tot strigă piciu”. „«Ce mic ești!», «Scânduri mai lungi la sicriu pentru tine!», era răspunsul pregătit la o astfel de afirmație terorizantă”. E o autoportretizare cumva și crengiană, ludico-autoironică, care place, căci nu poate să nu placă detașarea joculatorie de sine. „Facem pariu că în zece ani am să cunosc tot ce contează în literatura română? Facem pariu că în zece ani produc cea mai tare bibliotecă?” – întrebări aproape retorice ce trimit și la CV-ul auctorial. Or, romanul e și un bildungsroman (literar). Mă gândeam și la „Împăratul muștelor” când citeam prima parte, „Pisoiul de pe sârmă”, în care autorul ne prezintă o viață ca o acrobație deasupra hăului, în care copii se joacă „de-a mama și de-a tata”, în care se întâmplă prima experiență erotică pe cale de a se înfăptui cu o vară, o intimitate inerentă familie adunate patriarhal în jurul bunicilor. E un timp al infantilității în care din om se alege ceea ce va să fie el. Și partea a patra, „Puștisme din alte vremi”, continuă aceeași linie. „După ce ai citit o carte, să te speli pe mâini”, Radu Petrescu, „Ocheanul întors”. Și te speli, doar că nu te poți spăla de tine cel pe care l-ai (re)găsit în acea carte... 3. Viața ca fracturism ne este sugerată deodată la una din paginile de cotitură ale acestei cărți. Partea a treia începe cu un fragment din „Fracturismul în proză” de Ionuț Chiva: „proza fantastică trebuie să fie una a nebuniei / sau a inocenței infantile. Ruperea dintre eu și rest, dintre înconjurat și înconjurător, duce în final la fracturarea sinelui. Proza fracturistă e una a leului lui Nietzsche, a nihilismului total, un balans între distrugere și autodistrugere. Dar acestea făcute nu programatic, ci bazându-se pe puritatea unui sentiment genuin. Spleenul, greața, semnificate de tensiunile marilor sfâșieri, țin cumva de paradigma fracturismului”. Aici în fața ta apare un alt autor, un alt un cristian, tipul școlit, mâna teoretizată a autorului cu școală. Aici vine senzația că pe capul tău se face, se aplică un experiment, ceva de felul până unde va rezista cititorul?! Fragmentarea textului prin spațiere, pasaje cu î și altele cu â, scrierea cu text cursiv a vorbirii directe a autorului, un fel de jurnal inserat în structura romanescă, ca niște sertare, neetalata facere de limbaj – toate trădează o bună organizare arhitectonică a acestui cavou cu mai multe nișe care este de fapt această carte. Un fragment fracturat al acestei cărți sunt și episoadele în care apare școala ca detenție, cu o Românie comunistă (maladia copilăriei noastre) în care și copiii simțeau închiderile de tot felul: „Aurică și cu mine prindeam bulgarii și vedeam la televizor ceea ce ei doar auzeau de la noi”. Existența micilor escapade TV trădează o țară din care s-a scos tot oxigenul, în care nu mai ai cu ce respira. E o lume în care „uniforma noastră de școală e foarte urâtă. Nici nu pot să zic ceva despre ea la cât de urâtă e”, în care „sudorii sunt cei mai de treabă, au mereu o sticlă de vin în sacoșă. Ca să nu mai zic că știu bancuri cu tovarășa”. E spațiul în care se există împotriva legilor și logicii unei fizici a spiritului. Întrebarea retorică „nu înțeleg de ce la ora de franceză vorbim în română” are cuvântul-cheie „nu înțeleg”, neînțelegerea este de fapt starea personajului-copil, confuzia universului uman în care doar dragostea și moartea mai respectă legile universale. Acest fapt explică revista literară scoasă underground ca semn al zilei de mâine, căci la zi se dictează de la tribune, din departamente și din unicul partid, chiar și la școală se dictează: „De ce nu scrii? Am Constituția acasă, tovarășa! Poți s-o ai și-n cap, prostule! Dictez la pereți? Pune mâna pe stilou!”. Profesoara care își descarcă ratările în capul clasei este, la scară mică, prototipul întregii societăți: „când nu ne scoteai din «proști și tâmpiți» și ne confiscai sandvișurile din ghiozdane, să-ndurăm foamea, că nu-ți scriam după dictare comentariile, sau când ne plesneai peste unghii [...] Te simțeai împlinită, gagico?” Nimeni nu se simțea împlinit în cea țară, doar că unii erau mai mari peste alții, iar peștele mai mare îl mănâncă pe cel mai mic. Apar și fragmente din acele „dictări”: „Revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă, a deschis calea spre edificarea noii orânduiri, în vederea înfăptuirii neabătute a Programului partidului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și de înaintare spre comunism și triumful păcii în lume”. Citind, te prinzi că cel mai clasic citat din acele vremuri sună astăzi ca un fragment din „Așteptându-l pe Godot”. E școala în care Eminescu este un guru poetic și literar, un Eminescu al proletarilor, poetul sărac (mitul ceaușist), deși unele fragmente din carte pot părea o blasfemie la adresa poetului de la Ipotești, înțelegi că zeflemeaua este îndreptată împotriva a ceea ce s-a făcut cu poetul și nu împotriva a ceea ce a fost el de fapt. „Bravo proștilor [...] să nu uitați că noi, românii, îl avem pe domnul Eminescu. Și să mă mai pomeniți pentru asta!”. Și discipolii nu uită: „Te-am pomenit, n-avea grijă, când am descălecat la Ipotești, pentru tine m-am pișat în lacul cu sticle Fanta, să mă ierte domnul Eminescu. De două ori. C-a treia oară nu mi-a venit” (și nu e fronda exercițiului de demitizare, ci replica dată pedagogului alterat de dictatură, pentru care Eminescu era o măciucă de pedepsit și umilit). „Și scriam. Alandala. Eminescu II e scris pe mine” – o blasfemie, o erezie?! (Aici ne-am amintit de versurile postmodernistului rus Dmitrii Alexandrovici Prigov, 1940-2007: „Iar dacă ei totuși îl iubesc mai mult pe Pușkin/ aceasta este din cauza că sunt bun și onest, nu clevetesc/ la poezia, slava și onoarea-i nu pretind/ Și cum aș putea să-l ponegresc, dacă eu acel Pușkin și sînt” – traducerea noastră”) . O lume în care o fetiță își dorește să fie „tovarășa Ceaușescu” nu poate fi și nu este o lume normală. Dar din anormal tot în anormal se ajunge, într-o viață studențească în care „viața în cămin e ca la cort”, unde „locuiești într-o groapă de gunoi comună” în care „posterul cu Savatie Baștovoi lipit cu leucoplast roz sub rafturile suspendate” nu ține de literatură, ci de gândul la alte scriituri ce nu vin din „biblioteca roz bombon”. 4. E dimensiunea în care are loc „marketizarea literaturii”, în care Cristi cel cu diplomă devine un „soldat” pe plantațiile editoriale care fac bani din manuale și alte materiale didactice (ne)necesare școlii. „Spunem tu mie un liceu în țara asta, unul singur, în care să nu fie tarabă”, iată una din ideile centrale ale cărții. E lumea în care „agenții pe școli” sunt un fel de logisticieni cărturărești, care vând cărți cum ar vinde cartofi. „Ziua vinzi cărți prin școli, visezi să scoți o revistă de literatură și să faci interviuri cu scriitori români” – iată spațiul de nedevenire a personajului, dar așa se întâmplă când „ești un aurolac cu diplomă”. Monologul naratarului (cursiv în textul romanului): „Dimineața, când îți văd fața aia încrezătoare, de parcă ai fi ieșit de la pariuri, optimist [...] ești haios, să-mi bag picioarele”, pare să-l explice cumva pe autor, chiar dacă eviți la modul cel mai elaborat să citești autobiografic, autorul, mort la modul cel mai structuralist, învie, se întoarce (morții mă-sii de autor)! Și personajul principal va pune pariu cu literatura română, mai bine zis autorul cărții, editor la Casa de Pariuri Literare pare să tot parieze în acest sens, căci prinsorile de orice fel „creează dependență”. „Doamnă profesoară / director, Firma noastră se află de 3 ani pe piața de carte și papetărie școlară națională și cu mândrie vă putem informa că vom intra și-n Basarabia, pământ românesc prin excelență”. Aici râzi, căci este vizat spațiul tău est-prutean, dar râzi bonom și râzi îndrăcit, căci „Basarabia, pământ românesc prin excelență” este într-adevăr bucată din aceeași lume, cu aceleași existențe absurde. Suntem români și punctum, români în a merge în susul existenței, într-o lume suprarealist de răsturnată! Dar „Totul e cu înainte și tot înainte, cu așa cum a fost când și cum a fost de când a fost așa. Pe vremea lui și-n vremurile de după”. Vremuri ale plecării sufletului și ale întoarcerii lui la noi înșine, cu „bring back my bony to me”. 5. Generația MM și „Literatura română scrie pe mine” ne anunță o literatură recentă, iar intrarea în literatură se face astăzi altfel, pe altă ușă, fără ritualicul debut, așa cum te prezinți unei tipe fără de importanță: „de-atunci mi-am zis un cristian. Nu mai aveam un nume, nu mă mai interesa să am un nume, uitasem cine sunt, ce vreau, ce caut și alte lucruri. Unul dintre”. Găsești aici și o întrebare mai mult decât retorică: „Crezi că literatura e de viitor?” Tresari, căci te vizează... Citești despre niște studenți ai Facultății de Litere a Universității din București care își propun să creeze o „Bibliotecă de poezie” („un catalog de proiecte, fișe de lectură, date personale. Nume, interviuri audio, liste de cărți, coperți xeroxate, manifeste, teancuri de albume cu fotografii, anchete, statistici, topuri personale, recenzii. Fonotecă, fototecă, bibliotecă. BIBLIOTECA DE POEZIE”). Aici nu poți să nu te gândești la activitatea literară a autorului acestei cărți și la literatură în general... Or, cartea e și un manifest literar despre tranziența în literatură, cultură, tot ce e produs de om. „Noi între noi nu ne vom aminti decât de iluzia literaturii”, „la vremea când fracturismul va vrea să intre în istoriile literare se va spune că vremea istoriilor literare a trecut”. Există în aceste pagini și o poziție declarată împotriva prefăcuților zilei: „am protestat împotriva generațiilor, a premiilor, a iepurilor editoriali, a securiștilor și-a cenzurii”; „ce-o să avem a ne spune după ce nu ne-am dat seama că literatura a fost plină de măfii, găști, bisericuțe și cotloane de îmbuibare, pleșcăreli, impostură și lași?” Ca și Roland Barthes, dar într-un alt context, autorul afirmă: „și literatura a fost viața noastră. De hârtie”. Tot el continuă: „suntem generația care ar fi putut aduce normalitatea”, însă „doar nu crezi c-o să reușim noi ceea ce n-au reușit optzeciștii cu ASPRO?” și dacă „nu poți construi o generație fără roman”, romanul generație se scrie de la sine. E romanul cu iubirile mizerabile ale studenției postcomuniste, mizerabilă și ea, cu acea scară a lui Iacob, un Iacob, mai bine zis, un cristian literar, care parcurge un bildungsroman erotico-tanatic în sens literar, adică se iubește cu literatura de ieri și de azi, „cu înainte și tot înainte”, îngropând literatura trecutului ca pe o iubire de ieri. Or, „Morții mă-tii” este un roman cu hard literature, căci ușor este doar pop-cornul și pop-artul, restul e mai puțin lesne de făcut și de înțeles... Un lucru este cert, literatura română din mileniul trei va putea considera „Morții mă-tii” un punct zero în mai multe privințe, nu în sensul nulității literare, al nonvalorii, ci în cel al unui (re)starting literar. Literatura de ieri a murit cu „morții mă-sii”, așa cum fiecare își are morții săi, trăim un ev postlivresc, ce urmează?! Aceasta este întrebarea pe care ne-o pune un cristian. Unii se scandalizează citind limbajul injurios, alții nu iau cartea în serios, adică se cramponează pe accesorii, bagatela imanentă scriiturii de acest fel, or, majoritatea evită întrebarea-ax a cărții înfiptă în cap ca un topor à la Dostoievski – Quo vadis literatura?!