Tensiuni lecturale cu Bogdan Lipcanu

„F*ck Tense” (Casa de Pariuri literare, București, 2010) o carte care ne-a năucit ca și autorul ei din primele clipe în care l-am cunoscut. Un titlu care provoca maliții venite dintr-o cunoaștere elementară a limbii engleze și a literaturii la zi, un „tense puls lectural” alimentat de ideologic și cultural. Izbi cam din primele pagini personajul Ceaușescu și un cristic „lăsați copiii să vină la mine”, Ceaușescu – guru de comunism. Și copiii vin, ei vin la școală, spre „încolonare” spre luminosul comunism. „Învățam prost... Eram nimeni” - un personaj naratar ce nu se prea încolona prin reușită (marginalul sistemului). O revenire la ziua frumosului ieri „after the revolution”, o carte în care trădători sunt cei care îl răstoarnă pe „iubitul conducător”, o astfel de viziune nu poate să nu năucească. Spre marea descumpănire a cititorului (mai ales a celui basarabean), apar aici anumite simpatii pentru comunism și guma de mestecat „Pace” și te întrebi oare cum erau baloanele făcute de acea gumă? Ca și realitatea de baloane de săpun ideologic? Dar ajungi să înțelegi treptat că e o realitate decupată, nimic mai mult: „Trebuia să decupez din Scânteia, / să pun pe un panou de scârț, / activitatea lui Ceaușescu... / Am început să țin la chestia asta”, astfel cititorul parcurge un comunism de puzzle și un eu (de)format de (i)realitatea trăită. În „Discurs despre socată” citeam cumva iritantele cuvinte: „Aș da timpul înapoi pentru multe lucruri. Eu l-am iubit mult pe Ceaușescu și faptul că-n acele vremi era socată mi se pare un argument imens pentru a trăi acel timp. Ceaușescu era un geniu, pentru că pe vremea lui era socată... Revoluția a distrus socata. Eu l-am iubit enorm pe Ceaușescu, el mă plimba prin parcuri de mână și îmi dădea să beau socată... Poate dacă Ceaușescu ar fi dat socată tuturor nu ar fi avut loc revoluția”. Nu poate să nu izbească ironia, pastișarea unui geniu al socatei. Acesta este punctul de unde începe să placă textul. „Toți prim secretarii trebuie că erau oameni simpatici”. Deloc românescul „trebuie că erau” sugerează cealaltă față de puzzle – comunismul standardelor duble. Găsești aici o lume în care Pistruiatul, personajul ce sare în lungime, pare să încerce să se depășească, ca în jocul cu „Dacii și romanii” și ca în TOT. Aici comunismul și instituția pioneriei și TOT-ul e un joc, o dimensiune pur ludică, cu un Ceaușescu aidoma unui „spărgător de nuci” hoffmannian, căruia acuș-acuș aștepți să îi cadă vreun dinte. Comunismul lui Bogdan Lipcanu e ca o joacă. Copilului ieșit din el, asta îi rămâne în memorie: comunismul și jocul, astfel ele devin metonimice în acest context. Cartea nu e nici pe departe poezia fericirilor comuniste. Or, comunism aici e sinonim cu vârsta copilăriei și a ieși din comunism e echivalent cu a pierde paradisul infantil (păcat că domnul Freud nu a elaborat și teza complexului expulzării din diferite -isme ideologice – „complexul –ism-ului”, să zicem). Doar că Lipcanu sugerează latent ideea că și complexitatea Paradisului trece în complexul Raiului pierdut. A te deosebi, a te rupe de părinți e probabil o fatalitate a urmașilor: „Am avut și eu o colecție de Sportul, / Dar mama, încet, le-a tot pus la gunoi. / Și am avut și programe interiste, groase / Cu informații și poze, / Dar și ele au dispărut. / Că așa sunt mamele:/ Aruncă ce e bun și nu înțeleg”. Căci predecesorii sunt nimic decât starea aia când „dacă aruncai o bilă de fier în ele cădea toată cetatea”, tot constructul: „Nu mă lăsau la filme, / Nu mă lăsau duminica la Casa Pionierilor /Nu mă lăsau la meciuri, / Nu mă lăsau la televizor”. Scriitura la persoana întâi nu e un simplu artificiu gramatical, există în aceste texte un eu, unul prezent până la „ecce homo”. Pot fi întâlnite și unele jocuri de false stângăcii, false căci ele își au latența elaborării simțită și nodurile țesăturii textuale salvează aruncarea la coș a cărții de către cititorul neatent. E un comunism cusut cu ațe albe ăsta. O carte în care, „gimnastul made in China” este idealul umanului ce s-a depășit, căci „el nu obosea, că era de plastic”, un „plastic” ce izbește printr-un rece de anorganic, de previziune copilărească a evului consumerist. Ca un Macondo, ca o lume din papier-mâché dintr-o narațiune marqueziană, universul, proiectat butaforic de Bogdan Lipcanu, e un spațiu în care marele evenimente sunt meciurile de fotbal, care adună masele și cumulează energiile umane, căci „vroiam fotbal, nu revoluție”. Cu fotbaliști care „se cultivă” citind cărți între antrenamente, în epoca de aur a fotbalului comunist românesc descoperi simulacrul, vițelul de aur al acelei epoci. Un spațiu temporal al copilăriei în care mai reale sunt OzeNeurile decât viața, unde despre uman se află din „cartea de sexologie” și tot din sexologie vin marile întrebări existențiale, o carte care anunță tacit ideea că din comunism ajungi, te arunci în pornografie: „Ta-su lu’ Făgărășan era inginer și era pasionat de femei și pornografie”. Or, în comunism se făcea partizanat pornografic ca în „Clandestin, Partid, Conan Barbarul”. O carte în care Jokl este nume de supererou de cearceaf, Jokl, un Don Juan de filme porno. Iată de ce unele din aceste texte nu vor fi niciodată „exilate” în antologiile școlare, în „încolonări” textuale. Cartea necesită indicele „împreună sau cu acordul părinților”. Construcția propusă de autorul român este una halucinantă, cu vorbit fără perdea și înjurături citate de pe pereții școlii din copilăria de ieri. În pofida pornograficului doar anunțat, dar practic absent conceptual, cititorul mai doct va identifica în acest text un fel de „ființă și timp” heidegerian ce converg într-un „F*ck Tense” în formula lui Bogdan Lipcanu, un timp detronat, deconstruit și reconstruit ca în „Mortul” lui Borges, unde citim că zeii care construise orașul murise sau înnebunise, e timpul „când la televizor se cânta imnul”. Harieette, acel „sweet angel of communism”, ființa care poate nărui cerurile unei copilării fără ca să știe / înțeleagă, e „o năruire fără axă” or, un text giroscopic cumva acest „Îți cer prietenia”. Harieette anunță un moment ca sumă a unei vieți, ca o convergere spre esențe. De unde și retorismul întrebării: „Am merge la cofetărie, am mânca o prăjitură și după aia, ce-am face după aia, ce-am face toată viața? Am sta așa?” Iubirile copilăriei ca și școlarizarea sunt porțile ce fac conexiunea cu Infernul prezentului, pe acolo se intră în azi, prin eroticul infantil, care ar fi eronat să îl ignorăm, și prin educație, nu de cea mai bună calitate atunci (ca și acum, de altfel). Școala e acolo unde „se stă”, așa cum stai în detenție sau la spital, etc. „F*ck Tense” e o carte în care autorul pretinde că „își exprimă concepția despre lume și viață”. Dar nu îl credem. Un lucru e cert omul de ieri nu este omul de azi, copilul de ieri e adultul cramponat în ieri. De aici fractura revenirii, încercarea unei corecții de aură într-un timp parcurs (poate fără a-l fi trăit). Poemele nu sunt convingătoare, dar aura lor te anunță cumva latent că nu acesta a fost obiectivul proiectului auctorial, cartea nu s-a dorit persuasivă. Obsesiile ce guvernează paginile sunt cele ale trecutului, dar e un trecut ireal, un trecut fantasmagoric, produs de amintirile despre amintiri ale minții care scrie. (Acest fapt îmi aminti de un caz autobiografic. La 20 de ani am revenit în regiunea Odesa de unde plecasem pe la 10 ani, muntele din spatele casei în care locuisem, acu mi se părea nici măcar un deal). Or, în textele lui Bogdan Lipcanu nu putem constata o reprografie a realității comuniste de cândva, putem doar înțelege că avem dreptul să construim propriile noastre muzee și arhive imaginare. Așa cum nu credem în texte omenești absolute și nici pe atât în absolutul uman, considerăm cartea lui Bogdan Lipcanu un reușit experiment cu timpul și cu sine și dacă timpul este o ficțiune, rămâne sinele auctorial și cel lectural. Autorul pare să simuleze credința în faptul că timpul e reversibil, sau măcar credința în iluzia că el poate fi oprit și dez-incarnat / reincarnat. Astfel „F*ck Tense” e o carte de epatare, de obrăznicii textuale, de contrapunere în fața valului consumerist și globalizant ce veni acu peste noi și își are argumentul și înțelegerea ochiului care citește, blocat inițial de textul ce iese din formatul lecturilor denigrator-postcomuniste. În ce cheie (metodă - termen din realismul socialist) scrie Bogdan Lipcanu? Această carte nici măcar comunistoidă nu poate fi numită. Ducând ideea Cristinei Ispas mai departe, vom numi acesta un comunism de pop-corn tentat de socata de ieri. Nostalgia socatei, iată leitmotivul acestei cărți. Scriitorul postmodern e totodată un eretic și Bogdan Lipcanu se înscrie în această paradigmă, iar tot „comunismul” acestei cărți e o drăguță „erezie” în masa de cărți comerciale, machiate și pieptănate cu sârg. Dacă scria în plin comunism, Lipcanu ar fi făcut disidență. E felul de a merge împotriva cursului masiv al prezentului, prin structuri mentale zbârlite, în susul blănii textual-ideatice, cu încercări opozante încă din „A 6-a F, 1987, Sibiu - Bogdan, Udo, Opriș”. În cadrul timpului creat de lectură mă gândeam la mama, tata, eu mică și steluța lui Lenin, cumva diferită de celelalte, pe care mi-a dat-o Iura în școala rusă, colegul care îmi ducea uneori geanta și îmi scria bilețele de amor destul de inspirate pentru un octombrel din clasa a doua. Cam asta am reținut eu din comunism. Să port cravata cea roșie nu am mai ajuns, picase. Ãsta era comunismul meu cotidian, unul în care nu sunt tentată a mă întoarce. Comunismul... acel mit desacralizat... Nu am fost mereu de acord cu autorul, ba chiar deloc nu am fost, dar i-am simțit dimensiunea „orgasmică” a scriiturii anunțată în titlu, un hedonism existențial de estetică a urâtului, ceva în maniera „ce drăguț și sexy a fost comunismul”, expresie însoțită de vreo trei cuvinte tari, scrise în loc de grafitti urban. Vorbitul fără perdea al lui Bogdan Lipcanu îmi aminti de poemele poetului latin Gaius Valerius Catullus (87 a. Cr. – 54 a. Cr.) a căruit operă citită atent sugerează ideea că scatologismele pot fi și acele cuvinte obscene pronunțate în timpul actului veneric, atunci când funcția lor este cu totul alta și anume cea a unei magii verbale, a unei descătușări a rațiunii alunecate într-o adevărată beție carnală. Momentul scatologic nu este doar acel care e marcat de un cenzor mental blocat de o stare psihică neechilibrată, când creierul uman are nevoie de o descărcare și aceasta se produce verbal sau prin lacrimi (înjurătura a înlocuit piatra aruncată), este și cazul când mintea caută o delectare printr-o încălcare verbală conștientă a unui tabu moral. Pornind de la acest exercițiu de comparatism, ne întrebăm dacă nu este limbajul obscen gratuit plasat în textele lipcaniene, din dorința de a provoca un șoc sau cel mai mic interes posibil prin plasarea într-un peisaj carnal?! Ne apropiem de scriitura lui, prin a exclude din start orice pornocultism literar, orice literatură ce jonglează pe o pistă hormonală. Acele mici particule de indelicatețe umană, când poetul pare să obosească de imaginea sa de om creator atins de aripa divinității, sunt pilonii pe care el pozează drept un vicios, care calcă tabuurile, aducând în scenă cuvintele-absență, realitățile-absențe verbale, vocabulele nespuse, dar trăite și gândite zi de zi. Citesc egocentric literatura, așa de parcă s-ar scrie doar pentru mine, o lectură tupeistă de pretins lector ideal... M-am regăsit în acel „tense” lipcanian, m-am regăsit și până la urmă asta contează într-un text, restul accesorii metatextuale, de receptare conjuncturală. Primisem însă în furci cartea și pe autor, căci spațiul dintre Nistru și Prut nu poate sau încă nu este gata să regândească trecutul cel mai apropiat, căci acesta pare să nu fi trecut încă. „F*ck Tense” riscă să fie respinsă de cititorii basarabeni și să fie compromisă printr-o uzanță politică deloc prescrisă acestui spațiu și acestui text reușit (cartea riscă o receptare deforma(n)tă aici unde mai bântuie nălucile deportărilor și ale comunismului cu față inumană). „F*ck Tense” e o carte vizionară, un vizionar al zilei de ieri, care va putea fi, poate, înțeles doar într-un mâine. Text apărut în revista "Tribuna", Cluj.