Blanc

-Cineva mi-a spus că actorii sunt niște mici dumnezei. Actori nu pot fi prea mulți, Dumnezeu poate fi oricine. - Vorbești prostii! Oftez și mă încrunt. Ah, ce om simplu! Om simplu, om simplu... E rău să fii simplu? Da, bineînțeles. Eu sunt un om deștept, de ce aș vrea să fiu ca el? El zâmbește că e naiv, eu mă încrunt că sunt realist... Da, da, sigur. - Ce ai făcut azi? - Am vorbit singur... - Despre ce? - Nu știu, unul dintre mine era incoerent. - Ești haios. Îmi zîmbește iar, îi zâmbesc înapoi... La el pare diferit, lucru care mă frapează,așa că plec. El: naiv, prostuț, inferior, neglijent, ...bucuros. Eu: ...eu nu sunt ca el. Da, chiar deloc. În spatele fabricii de țigări stă,pe o bancă făcută dintr-o jumate de buștean, o băbuță care mâine va muri de TBC. O salut. Ea zâmbește. Simplu egal fericit? Nu! Prostii! Să lăsăm asta. Dionysos egal desfrâu? Cu siguranță! Artiștii l-au creat pe Dionysos? Parțial. A, da, sunt într-adevăr niște dumnezei!Știam eu! În istoria teatrului oamenii erau înrobiți de desfrâu. Cine e Dionysos? Nimeni. Dumnezeii și robii nimicului! Ei, nu-i chiar așa! De ce credeți că vă spun toate astea? Da, bineînțeles! Suntem dumnezeii cuvintelor... Într-o poză alb-negru un copil încearcă să treacă de un gard.