Odiseea

Fiecare are odiseea lui. Unul mai neinsemnata decat altul. A mea e tare neplacuta.

Sa navighezi sau mai bine spus sa ratacesti singur pe o mare de lacrimi, ale carei intinderi sunt egale cu ale infinitului, populata de regrete care se harnesc cu fragmente de suflet, crescand uimitor de repede; sa te afli in barcuta iubirii, insignifianta ca dimensiune pe langa intinderea de lacrimi, gaurita asupra careia valuri amare se ingramadesc riscand sa o scufunde si sa ma transforme in hrana regretelor. Flerul mi-e panza cu ajutorul careia ma misc si suspinele imi sufla in ea. Acalmie n-a fost niciodata… numai furtuni care mi-au sfasiat panza.

Dupa ce am fost aruncat de cinci ori de pe insula celi pe care o iubeam de prietenii care traiesc pe langa maluri unde apele nu sunt atinse amarul lacrimilor din larg. Acestia mi-au facut trei cadouri: speranta, ca vesta de salvare pentru atunci cand barca va fi complet distrusa de lacrimi, incurajarea, pentru a-mi alina sufletul si nepasarea, un unguent care ma va proteja de flamandele regrete.

Inainte de a pleca in larg, prietenii m-au sfatuit sa recuperez panza cand voi fi obligat sa parasesc barca, si sa rup din aceasta un fragment sa nu uit ce-i aia iubire.

Ma intreb daca voi mai ajunge vreodata pe vreo alta insula sau voi rataci in largul acesta fara sfarsit fara a avea sansa sa-mi gasesc un tovaras.

5.01.2002