Sunet de vioară

Sunet de vioară - Paranoia Citeam undeva a cui a fost vina. Și m-am văzut pe mine. Întrebându-mă a cui a fost. E lună plină. Și a trecut un an. Tot lună plină a fost… și atunci. Dar n-a plouat. Era senin. Așa e și acum. Dar străzile sunt ude. Și e răcoare.Pe cer țin minte mii de stele. Sub ele versuri oarbe au crescut. Acum scriu proză, scriu gânduri. Sunt ale mele. Le țin strâns cu dinții. Le voi păstra.Cine o fi de vină? Eu nu am luptat. Știu. Cel puțin nu cât trebuia. Dar el? Lui i-a păsat? Am auzit că-i este frig. Da. A plouat. Dar oare stele sunt la el? La mine e doar luna. Pe la apus a fulgerat. S-au strâns o două tunete. Dar a trecut. Mi-e frică. E liniște. La răsărit și apoi în soare va trece luna. De ce a fost să fie așa nu știu. Poate e o încercare, poate s-a terminat de mult, poate n-a fost nicicând.Și atunci… de ce acele clipe? O întrebare naște zeci. Mai bine fără. Un răspuns e la toate. Îl iubesc. Eu nu mă joc cu un cuvânt, mă joc cu fraze, mă joc cu mine. El s-a jucat cu versuri. Și s-a pierdut. La rimă. Măcar era un ritm. Și pe de-a-ntregul… poezie.Cum să-l fac să înțeleagă? De care buze să-l desprind? Măcar de-ar fi așa. Dar nu e. El suferă-n tăcere. Eu? Lacrimi și durere. M-am resemnat? Nicicând. Sunt doar senină. Afară e răcoare și lună plină. Singura ce ne mai leagă. E vina mea? Nu zic nici da, nu zic nici nu. că m-am uitat la el? Probabil. Că l-am iubit... nicicând. Că încă îl iubesc… așa va fi mereu. Am încercat să-l uit. N-a fost să fie. Când luna va cădea, când cerul se va duce, îl voi uita. Acum nu pot. Același cer deasupra, aceleași raze solitare, e mult prea mult. Nu m-a iubit nicicând? Posibil. E un copil. Dar îl iubesc. Și încă aștept. Iubirea lui. Speranța mi-a furat-o. Dar nu și gândul. Vrea să mă uite? S-o facă. Cât îl va ține? Până la lună plină. Normal. E previzibil. Și dacă dispare,e treaba lui. Din suflet nu îi ies. Îmi este bine acolo. Nu e pierdut nici visul, nici viitorul. Doar realitatea. E lună plină…