Sunet de vioara

Sunet de vioara – Nici macar nu am batut Spunand acestea m-am apropiat de doamna Nicescu. Incepeam sa simt o afectiune indecisa. Din instinct am imbratisat-o. Lacrimi au curs. Insa au fost lacrimi de bucurie. Mi-am luat la revedere si am plecat, plina de ganduri, de recunostinta, de sentimente coplesitoare. Nu stiam ce s-a intamplat si nici ce avea sa se intample. Nu stiam cine sunt, de ce am acceptat, cu ce scop, de ce sunt dispusa sa ma schimb. Drumul parea a avea zeci de mile. Parea anevoios. Doream sa ajung cat mai repede. De ce? Nu stiu. Intr-o lume in care nu exista limite, poate doar cateva primordiale, adevarul se confrunta cu minciuna, dreptatea cu nedreptatea, cinstea cu coruptia, iubirea cu ura. Dincolo de aparente exista intotdeauna un adevar mai mult sau mai putin placut care ii face pe oameni sa fie realisti intr-o lume condusa ba de legi scrise, ba de legi nescrise. Adevarul meu eram eu. Pentru prima data mi-am dat seama ca exist, ca nu sunt doar un pion intr-un joc inofensiv al vietii. Unii doresc sa ramana in umbra, crezand ca destinul lor a fost deja scris si ca nu pot face nimic pentru a-l schimba. Pe cand altii, din contra, ravnesc suprematia, conducandu-se dupa conceptul ca in ierarhia claselor sociale ei au drept de varf si ca pot face orice pentru a obtine si pentru a mentine acest statut. Eu doream sa inteleg care va fi locul meu de acum incolo si care a fost pana acum. Adolescentii cred adesea in posibilitatile asigurate de viitor si cuminte din partea mea ar fi fost sa fac ce am facut. Acceptand o propunere venita din adancul sufletului unei femei blajine, mi-am asigurat si obtinerea unui renume in societatea in care nu prea aveam acces. Tinerii isi pun adesea sperante in diverse lucruri, in functie de personalitatea inca frageda pe care o poseda. Cred ca orice usa e facuta pentru a bate la ea. Si bat pentru a fi deschisa. Iar eu nici macar nu am batut.