Poezii

A zis că cer prea mult perfecțiunea,chioară Când eu n-am vrut decât o vară. A zis că cer prea mult o pasăre măiastră Când eu n-am vrut decât o aripă albastră. A zis că cer prea mult pădurea

Băgați în mine țevi și turnați smoală incinsă, Poate o să simt și eu nițel caldură! Realizați măcar că-aproape nu aveți ce arde, Sau aproape e prea puțin pentru voi!? Suflați și ridicați

Fugar, în căutări de bine, Sperând la pace sufletească, Îndepărtat-a el de sine Până și casa părintească. Fugar a cărui gânduri încâlcite Au vrut să-l păcălească, Strigând că-'ntre

Se mișcă namila de fier,suflând din greu,fierbinte, Viteza ei ma liniștește, iar sufletu-i cuminte, Pamântul sub noi,aleargă-'napoi. Iar ea gonește înainte. De parcă roi de-albine

Gânduri La poale de stâncă, ce leagă cer cu pamânt, Urc, fără a-mi da seama, furat de un gând. Care-i motivul existenței, ori sensul viețuirii, Ori de unde și când vine

Spun unii – frumoasă-i viața, oare? Când totu-i plin de pete Întunecate, adânci și-amare, Ieșind din una, cazi în alte. Împins fără să vrei, De-avuți sau de avani, De câini cu colți mișei Și

În univers planete multe sânt, Iar oameni milioane pe pământ, Planetele trăiesc cum mai trăiesc, Dar om pe om nu prea iubesc... Când unul ești, unul la toate: -Ce faci atunci, ce faci, măi