Dorel Vișan - Păcate închipuite

Dorel Vișan – Păcate închipuite Românul s-a născut poet. Sau actor. Sau, și poet și actor. Precedente există, Emil Botta fiind un fericit exemplu. Dorel Vișan dorește să îl urmează și publică la Editura „Cartimpex” (Cluj-Napoca, 2000) un volum întitulat „Păcate...” pentru a ne încredința gândurile domniei sale „de nesomn și de drum către moarte / de nesomn și de drum către viață”, gânduri „de subțire ață”, cum mărturisește autorul. Sacrificate pe altarul unui patetism călduț, numai bune pentru a fi citite la cenacluri, eventual recitate pe scenă, versurile sunt lipsite de acel ceva care zguduie în profunzime sensibilitatea unui avizat cititor (și iubitor) de poezie. Singura lor calitate: franchețea. Întrebărilor, evident retorice, care jalonează existența unui om, suficient de sensibil pentru a sesiza deosebirea dintre a fi și a părea („Lumea mă cheamă artist / Eu mă-ntreb de exist...”), Dorel Vișan încearcă să le răspundă invocând sprijinul unui Dumnezeu descoperit brusc și tardiv: „Doamne, sunt convins că exiști! / În ziua necazului meu / Am strigat către Tine / Și m-ai auzit. / Sunt convins că exiști. / Doamne, în loc de inimă / Mi-ai pus în piept / Cinci pâini și doi pești, / Și mi-ai zis – „îndestulează mulțimile!” Dar Dumnezeu are altceva de făcut și oricum, talentul cu care l-a dăruit pe actor, pentru a îndestula mulțimile, este un răspuns în sine. Lăsat „fără paznic la limbă”, actorul își va asuma în cele din urmă rolul de dramatis personae pentru a închide „păsări cu ochii de dor în colivii de cuvinte”. Din „zbaterea” acestora, din zbuciumul plin de „păcate” al omului-actor se vor revărsa „toate bunătățile pămîntului” spre ceilalți, dar și spre sine (luciditate retrospectivă), îmbogățindu-i trăirile: „Și pasărea gândului meu / Și-a desfăcut aripile, o splendoare - / Să zboare”. Dorel Vișan nu se poate opune destinului și rămâne, potrivit portretului unic schițat - de Cătălina Buzoianu - tuturor actorilor, nu un poet, ci un „efeb al imaginației sociale, făptură imperfectă și strălucitoare a echilibrului universal, făptură de sânge, lacrimi și revoltă, ultragiată și hipersensibilă, umilită și strivită în carnea și simțirea omenească, pentru a dărui oamenilor o picătură de frumos, de iluzie, de ideal, de cunoaștere a insondabilei naturi a cărei părți sîntem”. Or, acesta este nivelul la care, poetul și actorul dacă se întâlnesc, coabitează, și (sau) uneori, își schimbă între ei rolurile. Eu personal, îl prefer pe actor.