Poezii

am intrat azi în debara să îmi număr borcanele dar mai mult să văd ce pot să mai omor din gândaci te întorsesei, cuminte, de parcă nu murisei de parcă nu luasei vasul meu bun cu tine cu

Eram într-un parc, pe iarba goală, cu tălpile dormind în leagăn de mers, pe mâini și-n piept cu vocea ta domoală ce sângera mai tare ca-n povești. Adunam crâmpeie de suflet răsfrânt de pe buze

E liniște-ntre fontă, ciment și PVC iar lemnul și bumbacul încă dorm. Sticla-i crăpată larg si cei nevii ascultă viața din pridvor. Nerozii de amiază, patimi amorțite navighează prin

Te-am îngropat o clipă sub speranțele mele fluide Și inima mea se bucura și mintea mea stătea drept. Te-am privit ca la început, cu un sfert de suflet, Cum te uiți vizor la străinul ce bate la

În seara cu vise dansează în sufrageria pieptului cuțite mintea se dezminte lasă loc mobilei să țipe amândouă tac și se aud prelungirile mâinilor împletind noduri în leagănul sângelui.

Te-ai adăpostit în peștera inimii mele Și ca să nu te văd ai pus perdele; Noaptea, rătăcind bezmetic, m-am lovit de ele și m-am rănit Dar durerea era cântec și-am zâmbit. Cântecul s-a strâns în

E liniște sub haina goală. Străbate doar ecoul vocilor de-afară izbindu-se de coaste și murind. Norii deși dau ceață grea așteptarea se vaită s-o tai și mâinile adorm în lenea privirii. În

Vis, te ascunzi în sufletul meu ghem printre măști de colecție. Mască, de dor corp de gânduri îți țes și te legăn pe sfori. Ochi, de mai poți clipește de trei ori rupe sforile și zbori.

Te-am confundat cu soarele mi-am făcut idol de carne și nu m-am închinat lui- n-am reușit să-i prind sufletul în noaptea ochilor căprui. Umblu hai- hui pe lângă drumul pe care nu ești tu-

de ce e capul fără minte gol dar nu sună? ce vid îl mișună și-l umple? poate cenușă de pai poate petale însorite de câmp poate gâze stafidite de mai? mai iartă, mai uită copilul din umeri,