Metamorfoze

Karma În incinta clădirii bibliotecii, se joacă o piesă de teatru cu cerșetori fără educație, adunați de pe stradă. Spectatorii sunt fie morți fie pe moarte. Actorii, curați dar în haine zdrențuite, corespund celor trei grade ale sacerdoțiului druidic: prezicători, poeți și simpli druizi. Iarna a trecut. Eduard și-a pierdut capul după o fată frumoasă. Acum pășește tăcut și gânditor pe stradă, cu mâinile lipite de trup, fără cap. Animus De când se știa, Eliza avusese întotdeauna prinsă de umerii săi, cu lanțuri, o coșniță de papură în patru colțuri, acoperită de o pânză neagră și ciudată. Își purta coșnița oriunde ar fi mers prin lume trăgând după ea lanțurile nefolositoare, zgomotoase și ruginite. Uneori obosea atât de tare încât o dâră de sânge cald începea să i se scurgă pe picioare. Atunci, începea să plângă. Alteori era atât de fericită încât desena conturul norilor cu degetul culcată pe iarbă iar noaptea ridica alături de ea, în pat, pe pernă, coșnița acoperită de o pânză neagră și ciudată. Atunci, începea să plângă. Eliza nu știa ce se află în coșniță. Nu știa dacă se află ceva în coșniță ori nu. Nici nu dorea să știe ce se află în coșniță. Coșnița însă trebuia purtată. Dar coșnița, după ani de zile, deveni din ce în ce mai grea și mai ciudată. Luminat de ciudată. Abia o mai putea urni din loc. Până într-o bună zi când Eliza își duse mâna tremurândă la gură și scoase un țipăt: coșnița nu mai putea fi mișcată. Sfârșit de ciudată. Eliza se dezbrăcă atunci de hainele ude și începu ba să plângă, ba să râdă, cu inima roată. Sperase că n-o va citi nimeni, niciodată. Se apropie de coșniță și ridică înspăimântată pânza neagră. Înăuntrul coșniței, un cadavru de bărbat tânăr, cu zâmbetul pe buze. Nu murise de(_)mult.