Ruga spre cer

Ruga spre cer

Ioan 3:16-17

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață vecinică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.”

Ridic fața mea spre cerul înstelat

De-a lui măreție sufletu-mi e mirat,

Căci mii de stele îmi zâmbesc frumos

Arătându-mi un Dumnezeu maiestuos.

E noapte învierii Domnului Isus

Stăpân a tot ce-i pe pământ și sus.

Realizez acum că eu Te-am omorât

Eu, ușor, cu fiecare gest de-al meu urât,

Fiecare păcat ce mânjește inima mea

E un piron înfipt adânc în mâna Ta

Și de fiecare dată când Te-am supărat

O coroană de spini pe frunte Þi-am aruncat.

Cu puțin efort puteam să-Þi curm suferința,

Dar am ales să arunc în față neputința

Greșelile mele Te-au înjunghiat în coaste,

Eu țineam sulița romanului din oaste!

Crucea pe care ai purtat-o era a mea,

Singur ai ales să o iei asupra Ta,

Ce pot face acum pentru a mă răscumpăra,

Păcatul lui Iuda de a nu-l mai cumpăra.

Simt că în fiecare zi Te vând pe Tine,

Te uit în inima-mi când îmi este bine,

Ca Petru mă lepăd în fața celor din jur,

Purtat de valul lumii, vreau să par un dur.

O, Doamne, cât de mic sunt eu mereu

Mă ascund în întuneric când mi-e greu.

În ultima clipă a existenței Tale aici

Ne priveai cu dragoste pe noi cei mici,

Ai ridicat ochii spre Tatăl Tău Ceresc

Dovedind încă o dată cât ești de dumnezeiesc.

L-ai rugat cu o ultimă răsuflare

Să ne arate nouă acum iertare.

Vei putea Tu, Doamne, să mă ierți și pe mine?

Căci nu am fost vreodată vrednic de Tine!