Poezie
Calea credinței
2 min lectură·
Mediu
Cu lacrimi de durere mare
M-așez și ud în glod o urmă...
Întreaga gloată-i sus, pe deal,
Iar eu îngenuncheat stau palid.
Și-apoi mă uit spre deal, la cruce
Și văd cum cerul o cuprinde
Cu norii triști care-aduc noaptea
Și o tăcere de mormânt.
Cei care-au plâns, cei ce strigat-au
Chiar cei ce cruda răzbunare
Și-au împlinit, acuma tac
Căci cine are-acum cuvinte?
Acum mi-e frig. Din întuneric
Pământul zguduie cu mine
Tot ce am eu, tot edificiul...
Doar pulberea mi-a mai rămas.
L-au dus la groapă. E acolo...
Rămân tot nemișcat la urma
Ce plină e de apă, sânge,
De patimi, crime și batjocuri...
Tot una mi-e să merg acasă
Ori ca hoinar să fug în lume
Stau și aștept. O, Doamne, spune-mi
Ceva căci nu știu ce să fac.
Neliniștea și deznădejdea
Mă fac să văd o altă lume
Ca-n zori când totul e o umbră
Și-n mine simt cum vreau lumina.
Din nou venit-a înserarea.
Privirea mi-o îndrept spre cruce;
Și-ngândurarea mi-o ia somnul
Ca liniștea să mă cuprindă.
În zori, trezit ca de speranță
Mă uit pe jos spre acea urmă
Dar nu o văd căci stă de-asupră-i
Străpuns piciorul de pe cruce.
Într-o clipită văd cum crește
În mine templu nalt, de aur
Dar nu e om cel ce zidit-a
Ci e Cristos Mântuitorul.
Acum prin toată lumea umblu
Și port slăvita bucurie
Că Domnu-i viu și ne iubește
Iar Vestea Bună v-o vestesc!
publicat pe http://pacesibine.tk/
001.402
0