A douasprezecea elegie

A DOUÃSPREZECEA ELEGIE

Revenirea la real

I . El

El nu are nici început ,

nici sfârșit .

El este însuși începutul

și sfârșitul .

El nu este om ,

el nu este învins de timp ,

el este însuși umbra timpului învins .

El nu este ceva

sau totul .

El nu este palpabil

sau vizibil .

El nici măcar nu este

el .

El nu este nici acolo ,

nici aici .

El este pretutindeni ,

dar niciodată undeva .

El este totdeauna în noi ,

dar niciodată cândva .

El disecă punctul ,

pătrunde în interiorul său ,

aruncă sinele punctului

și face punctul invizibil .

12

El este o amintire vagă

a vacanței petrecută la mare

cu mama

și tata .

El nechează așteptându-și sinele ,

așa cum

trecutul nechează așteptându-și

viitorul .

El n-are trup ,

deși are un trup ciudat ,

trup asimetric .

El este însăși izbirea

jumătăților rupte ce se izbesc

de izbirile propriilor jumătăți rupte .

El nu moare ,

deși moare ca să ia cunoștință de moarte .

Mă doare că vreau să îl văd ,

dar atunci când îl văd ,

mă doare

că el este el .

Deși noi trăim în el ,

deși noi suntem el ,

tot el trăiește în noi

și el este noi .

El e special .

El are două ceasuri la cele

patru mâini ale sale

care bat un timp interior .

13

Imaginile sale lățoase

atârnă de marginile

existenței .

Negura sa este însăși

negura nimicului .

El mă iubește

și mă urăște .

II . Eu

Când am avut destul curaj ,

am întins o mână ,

care în loc de degete

are cinci mâini .

El intră în mine ,

salvez trecutul

și viitorul .

Sticla dintre el și noi

a fost spartă

de mine .

Eu îi înghit veninul

și aflu , în sfârșit ,

că în tot acest timp ,

eu am fost el .