Poezie
Cuvintele nu cresc copii
Toate asfințiturile își fac scrum cerul.Și nu-l mătură nimeni pe străzi
3 min lectură·
Mediu
A deraiat sfârșitul de vară
cât să-ți stingă sinușii electrizați de afurisenii dulci
să-mi cârpească sub ei încheieturile sunând a zbor,
să-și descânte ultima sete
pe lama atrofiată a subconștientului
să-și soarbă sângele recoltat în somn
în care-și știe efervescentă apăsarea
turnându-l cu ea în iubirea liniilor nemântuite
legate să-și tot alerge din occiputul lăsat în surdină
țipătul gurii de vărsare.
În antecamera primei noastre stângăcii
-o îngâna alăturea un cer desculț,
ce nu bolise prin noi încă
și nu-și clătea umbra la urletul tăcerilor în noi,
nu-i măsura rânjetul prin oglinzile zdrelelilor noastre,
acolo pârguiam noi cândva un asfințit
ca să-l mai adulmecăm și noi de întretăiere,
să-i scape și umbra
care n-are corset de umbră
să-și fermenteze vertical ființa de însingurare
și se lasă călcată-n picioare.
Se crăpa umed de cuvânt în mine.
Și tu îți dregeai lumina răgușită
ca să nu sperii ceva;
nu știai ce-i de luat în brațe.
Asfințitul acela s-a întors putred de lume;
patruleză printre compartimentele holbate
prin băltirile răsuflate ale ceasurilor,
trăgând după el febra fețelor dezbrăcate la ciorne,
devorate absent pe dinăuntru;
își hipnotizează în digital ploaia
ruginindu-le cheile învârtite în scalpuri
cariate de atâtea constelații ieftine.
În cenușa neîncăputelor tale șoapte albe
au ridicat castele
-le bântuie cu genunchi calzi himera mea
care și-a pus ochii de copil.
Tot ce mă mai încheagă -incantațiile plăgilor mele.
Îmi trec degetul peste speranța ta
-cusătură strâmbă între două amintiri de cer,
atârn tot mai greu bătută-n ochii ăștia tari
cu fiecare lacrimă ce și-a dezbrăcat gravitația
și mai întârzie încă să se uite din atunci în mine;
îmi fierb buzele sub respirația trecutului
și aș vrea să pot recicla existența asta toată
irigată de noaptea gândului meu.
Trebuia să-ți stingi și tu degetele vascularizate de stele
și ți-ai săpat în inima mea fântâna
ca să ricoșeze de undeva și pentru tine cerul,
în ea se tund acum îngerii-ți
pe care i-am învățat eu odată să vorbească pe limba ta.
Îmi vine să dau o ramură
-mi-o țin;
ar durea prea tare de răsăritul fără păsări.
Mi-ai greșit bornele
-m-am scurtcircuitat;
ai lăsat în mine copilul pe întuneric.
Cuvântul a mai trântit o ușă în urma-i;
a mai încercuit un necuprins
a mai incendiat în hohotele-i obscene pereții unui nepătruns
-crede că s-a făcut mare
și s-ar pricepe să-mi negocieze sufletul.
Cândva am să-mi mai scot o mână la dezghețat
și am să învăț să scriu
-cu stigmate fluorescente numai la crepuscul
din lumină plânsă de filamentul iubirii.
Până atunci mă prostituez în cuvânt.
001.416
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 421
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 67
- Actualizat
Cum sa citezi
Lorena-Magdalena Simota. “Cuvintele nu cresc copii.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/lorena-magdalena-simota/poezie/198040/cuvintele-nu-cresc-copiiComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.