Poezie
Nietzsche
1 min lectură·
Mediu
prin propria vointa si-a stabilit sentinta,
un tel absurd spre care va alerga mereu;
si-atuncea omul a creat speranta,
si a numit-o dumnezeu...
El a-nteles din sufletele triste
ca fara-al sau miracol, omul e pierdut.
si dumnezeu a zis ca vrea s-existe,
si astfel s-a nascut...
cand a venit spre ei, ei nu l-au cunoscut,
dar s-a-ndarjit s-ajute fapturile de ceara.
si dumnezeu stia ,inca de la-nceput,
ca pentru a-i salva , va trebui sa moara..
ei l-au urcat pe cruce, dar n-a mai inviat;
si-ntru-n mormant de piatra, pe veci a fost inchis,
lasand in urma Sa pamantul blestemat,
caci ei au vrut Lumina, si tot ei L-au ucis..
si oamenii-au purtat eternele blesteme
pana in clipa cand, cu ultimol efort,
au hotarat din nou, din inaltimi sa-L cheme
si sa isi ceara-iertare...dar dumnezeu e mort....
****
s-a intamplat demult, de-aproape-o vesnicie,
insa fantoma Sa mai bantuie mormantul,
si macinat de vina, omul nu vrea sa stie
ca-i sta deja-n putere a stapani pamantul.
c-o singura rostire si-ar anula sentinta,
dar adevaru-acesta il va nega mereu,
caci disparand regretul, va pierde si speranta
si in absenta sa, Omul e dumnezeu....
003085
0