Prunul

– Acasă ești, Ghiță? – Acasă, un’ să fiu dacă-ți răspund? Fă-te-ncoa, Ioane. Ia niște pastramă, să meargă la țuică. – Atunci, hai noroc, Ghiță! De prună-i? – De prună-i, Ioane. Prune din prunul nostru. Adică, din prunul tău, că e pe partea ta de gard. Și bâtu-tău l-a pus, se corectează Ghiță. – Măi, Ghiță, pentru prunul ăsta am venit. Vreau să-l tai, face Ion, încurcat. – Taie-l, Ioane. Cum ziceam, prunul tău, faci ce vrei cu el, aprobă Ghiță. Ce zici de pastramă? – Bună, nimic de zis. Prunul meu, dar juma’ din prune cad la tine. – Corect. Din alea am făcut țuica asta. Faină, nu? zice Ghiță. Hai noroc! – Noroc, Ghiță! Aia-i, că a ta iese mai bună ca a mea. Măcar că-s prune din același prun, gândește Ion cu voce tare. – Ba, mie, când bem la tine, mi se pare că a ta-i mai bună. Are ea un nu știu ce... Parcă și la culoare... E mai închisă la culoare, e mai altfel..., îl contrazice Ghiță. Poate că e ca zicala aia cu găinile: ale tale fac ouă mai mari. Sigur că fac ouă mai mari, că doar stau mai mult prin curtea mea... – Hai să nu ne certăm, dă înapoi Ion. Nu ne-am certat noi nici pe Vița. Și mie îmi plăcea Vița, da’ ai vrut s-o iei tu, ai luat-o. Cu tine se potrivește mai bine: amândoi blonzi. Stau și mă întreb, măi Ghiță, de ce Vasilică al vostru e negru la păr ca tăciunele? – Adică, negru așa, ca tine, măi Ioane? Ca tine și ca Marieta, că și ea e brunetă bine, nu? face Ghiță. Adică tu te miri că noi suntem blonzi și Vasilică al meu e brunet, da’ nu te miri că Mircică al vostru e blond ca spicul de grâu iar voi, tu și nevastă-ta, sunteți la păr ca tăciunele porumbului? Bravo, Ioane! – Stai, Ghiță, stai să nu le încurcăm, îl potolește Ion. Să stăm și să ne gândim. Țuica mea e mai închisă la culoare. Eu și cu Marieta suntem mai bruneți. O fi de la soare, că pe partea noastră bate mai mult. Cum rămâne atunci cu Mircică, el de ce a ieșit blonziu? – O fi de la butoi, Ioane. Tu în ce o ții? – În butoi de stejar, răspunde Ion. – Păi asta-i, stejarul bagă multă culoare, îl lămurește Ghiță. Eu o țin în butoi de dud, ăla o îngălbenește mai puțin. S-ar face coniac dacă aș ține-o vreo doi-trei ani! – Ce s-o ții doi ani? Să dormi doi ani cu dușmanul în casă? – Corect, Ioane. Și dacă vine asteroidul ăla, cum s-aude, să rămână țuica? Țuica mea! Hai noroc! Din prunul tău, hâc... Da’ ziceai că-l tai... – Ghiță, io o să mă mai gândesc. Mai vin pe la tine, să mă mai sfătuiesc. Că omul deștept așa face: se sfătuiește chiar și cu un prost. – Adică eu sunt prost, Ioane? – Nu Ghiță, cum să fii tu prost? Nu m-ai lămurit tu cum e cu butoiu’? Butoiu’ contează. N-am înțeles io prea bine, că m-a cam luat de nas țuica asta a ta din prunele noastre. Da’ mi-a plăcut cum ai vorbit. Bună sau rea, lucrurile trebuie să aibă o explicație. Hai noroc! – Vasăzică nu-l tai, nu? – Nu-l tai, acuma, Ghiță. Nu ziceai că poate vine asteroidu’? Păi la ce să mă mai muncesc să-l iau la topor? Ne pune ăla la pământ pe toți, nu? A, era să uit: uite niște acadele. Pentru Vasilică al tău.