Poezie
Casa din deal
2 min lectură·
Mediu
Mai am doar câteva ore,
să fug de zgomot, de oraș, de nori,
spre câmpuri largi, spre liniștea lor,
unde iarba mă cheamă cu vechi fiori.
Mi-e dor de casa veche din deal,
cu poarta de lemn și sârma sub mâini,
pe care-o legam în verile pline,
Să țin între garduri oameni străini.
Poteca de piatra părea nesfârșită,
De la răscruce spre locul tăcut,
Unde bunica acum odihnește,
Pe-atunci duceam flori la un necunoscut.
Am cules flori din grădina pustie,
Din ruine ce-au fost odată un rai,
Cu râsete-n jurul mesei de piatră,
și banca sprijinită de dudul din mai.
Uit uneori că nu mai sunt copil,
Nu mai e nici casa, nici gardul, nici glas,
Au rămas doar trei umbre din vechea poveste,
Restul dorm in pace un vis ce-a mai ramas
Pentru câteva clipe rămân între nori,
prinsă de ziduri, de sticlă, de zori,
Vorbind o limbă ce nu-i a mea,
într-o lume străină ce nu mă vedea.
Dacă mâine-aș pleca, m-ar stinge tăcut,
Nici pașii mei nu ar rămâne pe lut,
Nimeni n-ar ști că am fost cândva,
Doar vântul ar duce povestea mea.
Și totuși în mine răsună un glas,
din dealul cu poarta și vechiul său ceas,
unde bunica veghează sub fras,
iar eu duc dorințe la morminte de pas.
00296
0