Cântecul călătorului obosit

Cântecul călătorului obosit

Din nastere, de oameni si de soarta

fost-am haituit.

Si nime sa m-ajute n-a vrut nerasplatit

Fiecare a cerut câte ceva in schimb,

Ba unii chiar pe talpi au vrut ca eu sa-i ling

Sau sa le spun că-s chipesi si frumosi

Nimeni in lume nu sunt atata de falosi

Jigniri, injuraturi si scuipaturi...

Am stat si am indurat...

Dar sufletul, eu nu mi l-am schimbat.

In gânduri au incercat sa ma patrunda

Cu totii impreuna sau fiecare separat

Au vrut sa imi spargă

a inimii de fier cunună

Invins, ingenuncheat,

Cu capul tot mai jos plecat,

M-am ridicat

Si-am continuat

să lupt neincetat...

Dar... s-a sfârsit...

Acum am obosit

Cu soarta sa bat

Ma-am saturat.

Caci ce folos?

Ca sa ma bat pentru un os?

Si acela ros...?

Acum. nu vreau decat sa astept

Ca timpu-mi sa se termine incet

Ca ochii incet sa mi se stinga

Cand Moartea va veni sa ma atingă

Bucuresti, 1997