Guillaume Apollinaire și românii

0. În mod tradițional, Guillaume Apollinaire (1880-1918) este catalogat de criticii și istoricii literari drept un reformator al limbajului poetic, drept liderul și promotorul avangardei artistice franceze. Inovațiile sale poetice, la nivel de conținut și formă, au deschis drumul mai multor direcții în evoluția poeziei franceze de la începutul secolului XX. Totodată, înainte să-i apară volumele de poezie, G. Apollinaire s-a impus atît în calitate de prozator, cît și în calitate de critic de artă. Printre trăsăturile constante ale poeziei și prozei lui G. Apollinaire se remarcă erudiția, caracterul cărturar al creației, deschidere către artele plastice și către realitatea imediată. Anume acest fapt, probabil, i-a permis să jongleze ușor cu diverse imagini, personaje, nume etc. preluate din prezent sau trecut, construind un text poetic („Zonă”) sau în proză („Trecătorul din Praga”). Se pare că erudiția autorului a fost starea sa firească de a fi, pe care o manifesta în diferite situații. Această deschidere cosmopolită, vasta sa cultură generală, interesul pentru cele mai diverse aspecte ale artei și literaturii manifestate de G. Apollinaire, explică și prezența în creația lui a unor referințe, nume și imagini de origine română. 1. În calitate de critic de artă, G. Apollinaire de cîteva ori menționează numele sculptorului de origine română CONSTANTIN BRÂNCUȘI (1876-1957). Astfel, în 1912, pe paginile cotidianului „L’Intransigeant”, G. Apollinaire publică o cronică asupra expoziției de la Salonul Independenților, consemnînd, printre altele, și prezența lui C. Brâncuși – primul din cei trei „ce rețin atenția”. „Operele lui Brâncuși, sculptor delicat și foarte personal, sînt dintre cele mai rafinate...”, scria G. Apollinaire. În același cotidian, la 27 mai 1912, G. Apollinaire semnalează și talentul pictorului român Nicolae Gropeanu, de curînd stabilit la Paris. În ceea ce privește C. Brâncuși, atunci în 1905, cînd acesta sosea la Paris, pe Montmartre se formase deja așa-numita „bandă a lui Picasso”, din care făceau parte G. Apollinaire, poetul Max Jacob (1876-1944), pictorii Maurice de Vlaminck (1876-1958), André Derain (1880-1954), Henri Matisse (1869-1954). „Și Brâncuși îi poate vedea pe toți aceștia din ce în ce mai des chiar în Montparnasse” [1, p. 130]. C. Brâncuși face cunoștință cu Henri Rousseau (Vameșul) (1844-1910), descoperit și apreciat în calitate de „pictor naiv”, care constant îl invită pe tînărul sculptor român la „seratele lui familiale și artistice”, unde are ocazia de a fi alături de G. Apollinaire, Pablo Picasso (1881-1973), M. Jacob, André Salmon (1881-1969), M. de Vlaminck, Philippe Soupault (1897-1990) ș.a. De asemenea, „Brâncuși merge des la «Sîmbetele» lui Apollinaire. În fiecare sâmbătă, între orele 17 și 20, poetul primește literați și artiști în micul său apartament de la ultimul etaj al vechii clădiri din Boulevard Saint-Germain. (...). Cînd tînărul italian De Chirico intră acolo pentru întîia oară, îl găsește pe Brâncuși, un obișnuit al locului. (...) Brâncuși poartă «o barbă lungă și va spune din cînd în cînd, oricui are răbdare să asculte, că el simte o «mare fericire interioară»” [1, p. 151]. Pentru a doua oară, G. Apollinaire scrie despre C. Brâncuși în paginile publicației „Montjoie” din 29 martie 1913, într-o „urmare la numărul nostru special”, semnalînd „interesantele figuri de Brâncuși”, care participă cu trei lucrări, printre care și o versiune în bronz a „Măiestrei”, în cadrul Salonului Independenților (ediția XXIX, între 19 martie și 18 mai 1913, la Quai d’Orsay) din același an: „Haideți [concede Apollinaire] să menționăm și lucrările lui Grotti, eleganta sculptură a lui Archipenko, unul dintre cei mai buni sculptori contemporani, și interesantele figuri trimise de Brâncuși și Agéro” [2, p. 19; 1, p. 167]. Valoarea acestor observații e cu atît mai semnificativă pentru receptarea creației lui C. Brâncuși de publicul francez, cu cît însuși G. Apollinaire, proiectînd prin articolele sale „calea unei elite” artistice franceze, declară, în cronica despre Salonul Independenților din 19 martie 1912, apărut în cotidianul „L’Intransigeant” că „de-acum înainte, ca și altădată, voi vorbi despre tot ce cred că e demn să se impună artiștilor și publicului” [2, p. 89]. În același an, 1913, în memoria lui H. Rousseau se realizează o placă de mormînt, pe care erau săpate versuri scrise de G. Apollinaire. Anume C. Brâncuși a fost însărcinat să le graveze: „Blînde Rousseau, tu ne auzi. Te salutăm, Delaunay, nevastă-sa, Domnul Queval și eu. Lasă ca bagajele noastre să treacă fără taxe de porțile raiului, Căci îți vom aduce pensule, vopsele și pînze Să-ți poți dedica timpul tău binecuvîntat În lumina adevărului, Ca să pictezi, așa cum mi-ai pictat portretul, Înseși chipurile stelelor” [1, p. 161-162]. Așadar, C. Brâncuși era un obișnuit în cercul lui G. Apollinaire, asistînd, pînă la urmă, în 1918, la înmormântarea poetului. De asemenea, în jurul anului 1912, C. Brâncuși a realizat pentru G. Apollinaire sculptura din ipsos „Cap” care s-a mai numit și „Cap Apollinaire”, adjudecată în 2006 la licitația de artă impresionistă și modernă de la Sotheby’s, New York, pentru 1,69 milioane de dolari. Recunoașterea valorii singulare a lui G. Apollinaire, C. Brâncuși și-a exprimat-o mai tîrziu, cînd, în urma vizitei la o „Expoziție de arte decorative”, întors dezamăgit (acolo „n-au lucrat decît elevii elevilor”), spune, adresîndu-se lui (Marcel) Iancu: „Ne trebuie un singur Braque, un singur Apollinaire” [1, p. 329]. 2. În anul 1912, G. Apollinaire scrie poemul „Zonă”, care deschide volumul „Alcooluri”. Marcînd prin acesta un nou început în poezia timpului, G. Apollinaire scrie poeme despre viața orașului modern. Textul „Zonei”, apare ca „un dialog liber, dar uneori și ironic a lui Apollinaire cu sine însuși” [3, p. 247], completat de expunerea celor mai importante episoade din viața poetului. Totodată, istoricii literari, studiind geneza poemului „Zona” remarcă și o anumită evoluție a planului acestuia: ciornele lui Apollinaire demonstrează cum el „a diminuat concretețea de reportaj și exactitatea biografică a poemului în varianta sa inițială, eliminînd ceea ce putea fi privit drept detaliu naturalist și ceea ce putea diminua din caracterul generalizator al poemului” [3, p. 248]. În plus, G. Apollinaire scria „Zona” ținînd cont de existența unui alt text – de poemul lui Blaise Cendrare (1887-1961) „Paștele la New York”, apropiată „Zonei” ca tematică și ca spirit. Astfel, evitînd paralelismul formei și cel al conținutului, G. Apollinaire schimbă construcția strofică a „Zonei” și „scurtează episodul întîlnirii cu emigranții nevoiași din Europa de Est, care, la fel, îi amintea de poemul prietenului său Cendrare” [3, p. 248]. În varianta finală a acestui episod memorabil al „Zonei” găsim următoarele rînduri: „(...) La acești emigranți te uiți cu ochii de lacrimi vii Oamenii cred se roagă femeile alăptează copii Umplu dar cu damfu-amar sala gării Saint-Lazare Cred secret în steaua lor ca magii-păstori Speră să dea peste lumina averii-n Argentina Și să se-ntoarcă-n țara lor după ce s-or îmbogăți O familie-și cară-o plapomă roșie așa cum vă cărați inima ci Ireale-s și plapoma asta și visele noastre (...)” (traducere de Ion Caraion). În varianta inițială concretețea episodului e mai izbitoare și, astfel, pare mult mai dramatică. „Apollinaire prezintă soarta în egală măsură jalnică a emigranților din Rusia, ROMÂNIA, a ortodocșilor, a catolicilor și a evreilor” [3, p. 248]. Acest episod omis includea, în cele din urmă, următoarele: „Privesc ochii plini de lacrimi ai acestor sărmani emigranți Ei cred în Dumnezeu, ei se roagă, femeile își alăptează copiii Ei umplu cu mirosul lor holul Gării Sfîntul Lazăr Ei vin din Rusia, din ROMÂNIA, sînt polonezi și tătari Le e frică de țara în care au venit Am văzut printre ei un popă care se ruga în slavonă El se întrerupea pentru a-și mustra fiii și fiicele, copiii casei lui” (traducere literală de Maria Pilchin). Acest episod, pe lîngă natura sa epică, care antrenează într-un singur tablou mai multe popoare, printre care și românii, înfruntînd același destin de dezrădăcinare, este totodată și „o proiecție a sentimentelor poetului francez care retrăiește nostalgic soarta patriei sale” [3, p. 249], cea a Poloniei. 3. Aceeași apropiere a imaginilor specific poloneze cu imagini ruse și române o găsim în romanul erotic apărut în 1907 „Cele unsprezece mii de vergi” cu subtitlu „Amorurile unui gospodar” („Les once mille verges ou Les amours d’un Hospodar”). Este curios faptul că în limba română acest roman, publicarea căruia a devenit posibilă abia în anii ’90 ai secolului XX, există tocmai în trei traduceri diferite: „Amorurile unui hospodar”. Roman. Traducere de E. Paraschivoiu. București: Editura Efemerida, 1992; „Cele unsprezece mii de vergi”. Traducere de S. Lupescu. Studiu introductiv de L. Pitu. Iași: Editura Institutului European, 1992 (Colecția „Maeștrii literaturii erotice”); „Unșpe mii de vergi-ne-bune”. Traducere de T. Ionescu. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2002. („Biblioteca Dacia”). Interesul traducătorilor și al editorilor, manifestat pentru acest roman, nu se explică doar prin liberalizarea pieței de carte sau prin depășirea momentelor erotice și pornografice ca tabu literar, ci mai degrabă prin faptul că în calitate de protagonist al romanului a fost ales un român pe nume Mony Vibescu. Romanul începe cu o amplă prezentare a capitalei românești, uimitoare prin observații de natură civilizațională și istorică: „BUCUREȘTIUL ESTE UN ORAȘ FRUMOS ÎN CARE ORIENTUL ȘI OCCIDENTUL PAR CÃ SE CONTOPESC. Dacă ar fi să ne luăm numai după geografie, sîntem încă în Europa. Dar dacă ne referim la anume moravuri localnice, la turcii, sîrbii ori alte neamuri macedonene din care zărim pe străzi unele specimene pitorești, iată-ne deja în plină Asie. Și totuși este o țară latină: fără nici un dubiu că soldații romani ce au colonizat ținuturile își îndreptau gîndul spre Roma, pe atunci capitală a lumii și a tuturor manierelor elegante. Acea nostalgie a Occidentului s-a transmis urmașilor: românii continuă să-și închipuie un oraș în care luxul e ceva natural și viața-i pururi fericită. Și cum Roma a decăzut din splendoarea sa, regina cetăților cedînd coroana Parisului, să nu ne mire dacă, printr-un fenomen atavic, gîndul românului stă ațintit azi spre Parisul ce a înlocuit-o cu succes în fruntea lumii” (aici și în continuare citate din roman în traducerea lui S. Lupescu). Astfel, și „frumosul prinț Vibescu tînjește după Paris, oraș al luminilor, unde femeile sînt cu toatele frumoase și au toate coapse șui”. S-a remarcat că numele personajelor din roman, inclusiv cel al prințului român Mony Vibescu, reprezintă, de obicei, jocuri de cuvinte motivate semantic și intertextual, dar și aluzii la unele persoane ce au trăit în epocă. Numele Mony Vibescu este asociat cu cel a lui Anton (Tony) Bibescu (1878-1951), prieten al lui Marcel Proust (1871-1922), un prinț și diplomat român, binecunoscut la începutul secolului XX pentru „gusturile” sale. Într-o notă a traducătorului, Silviu Lupescu remarcă faptul că cele trei silabe din numele protagonistului „au înțeles licențios” și derivă din asemănarea sonoră cu „vit-baise-cul” ceea s-ar traduce ca „Mădular-posedă-posterior” sau „PupindoSULescu”, „Futcureanu”, „Bagoncur”, „Vârcurștoiu”. „Și oare cum să luăm faptul că Mony era tocmai român? Drept o ofensă? Sau... dimpotrivă...?”, se întreabă traducătorul Tudor Ionescu în prefața uneia dintre ediții românești. Aviditatea erotică a protagonistului este, de fapt, și unica sa trăsătură. Virilitatea exacerbată, ce mereu glisează fie spre bisexualitate, fie spre masochism, îl face să devină actorul principal al majorității scenelor erotice, perversiuni oribile care uimesc prin diversitatea și exagerările sale: găsim aici scene de pederastie, incest, scatomanie, vampirism, necrofilie, tortură etc. Odată ajuns în capitala franceză, Mony Vibescu îi îngăduie unei parizience: „dacă n’oi iubi de douăzeci de ori la rîndul, fie ca unsprezece mii de virgine sau unsprezece mii de vergi, mai bine, pedeapsa să-mi fie”. Acest legămînt îi conturează, în mod fatal, sfîrșitul. Ajuns în Rusia, M. Vibescu devine ofițer și participă în războiul ruso-japonez. Ororile războiului îi amplifică sadismul maniacal, care-l duce, în final, la „condamnarea la moarte prin biciuire”. Interesant este că asediul de la Port-Arthur s-a încheiat „cu victoria decisivă a niponilor, și ea s-a datorat unui sadic român”, în varianta romanescă. Dacă e să revenim la istorie, atunci merită menționată și scena în care Mony Vibescu participă în orgia unei conjurații antidinastice a sîrbilor de la București: „în această seară se va decide moartea infamului de Alexandru și a tîrfei de nevastă-sa, Draga Mașina; îl vom readuce pe tronul înaintașilor său pe regele Petru Karageorgovici”. Tema poloneză, la care G. Apollinaire revine mereu (fiind și el polonez pe linie maternă), se concentrează în figura angelică de vampiroaică, „dintr-o familie de nobili polonezi”, care semăna cu „însăși Madona”. Confesiunea acesteia descoperă o pagină dramatică din istoria polonezilor preluată de G. Apollinaire: „Sînt fiica lui Jean Morenski, prințul revoluționar pe care ticălosul Gurko l-a trimis la moarte, la Tobolsk”. „Ca să-l răzbun și să răzbun mama Polonie, viu de hac răniților. Am să-l omor pe Kuropatkin ba, sper, și pe Romanov”. „Așa răzbunăm noi, polonezii tirania Moscovei”. Tot atît de divers este și amalgamul etnic (personaje și nume românești, sîrbești, rusești, japoneze, germane, poloneze etc.) și social (în roman apar consuli și vagabonzi, generali și prostituate, hoți și jurnaliști ș.a.m.d.) al narațiunii care conferă scriiturii lui G. Apollinaire o notă de umor și exotic. 1.BUICAN, Alexandru. Brâncuși. O biografie. București: Editura Artemis, 2006. 624 p. 2.APOLLINAIRE, Guillaume. De la Ingres la Picasso. Cronici de artă. Traducere de E. Bușneag. Antologie de texte și prefață de D. Dancu. București: Editura Meridiane, 1970. 172 p. 3.БАЛАШОВ, Н.И. Аполлинер и его место во французской поэзии // Аполлинер, Г. Стихи. Перевод М.П. Кудинова. Москва: Издательство Наука, 1967. 335 стр. – стр. 203-282