Poezie
Nevoia de oxigen
2 min lectură·
Mediu
Ochi de vulturi, printre fulgi de zăpadă,
ma urmăresc lacomi din spatele scândurilor
încleiate in formă de coșciug, in jurul lumii mele.
Pândesc greșala din mintea mea zăludă,
care se încrâncenează să le încalce regulile
hidos agățate la uscat pe sârma orgoliilor
mărunte de șefi ajunși sau în devenire.
Incapabilă să răspund afirmativ
la pretențiile lor de inteligență,
mă surprind mimând un zâmbet de complezență,
sau râzând în hohote de înfiorătoarea lor neputință
de a-și depăși limitele propriei imbecilitați
-inconștiență fără margini care
nu poate rămâne fără pedeapsă .
Pământul ranchiunii nemărturisite
se scurge printre crăpăturile vieții mele,
aruncat cu lopețile sufletelor decăzute,
de paiațe cu chip de om si răsuflare stricată
și simt că mă sufocă ipocrizia din spațiul atât de îngust
care mi-a fost lăsat pentru a învăța să mă supun
și din care evadez cotidian în diverse forme de revoltă,
pentru a-mi procura doza indispensabilă de oxigen
și în care revin invariabil, incapabilă încă,
de un gest major de eliberare definitivă.
Cu ceea ce Domnul nu v-a înzestrat,
nu vă pot eu lumina, dar...
aș vrea să vă pot învăța noblețea iubirii,
să vă curg in vene povești despre oameni adevărați,
să vă aștern între filele privirii un semn de carte,
ca să vă puteți regăsi curajul și respectul de sine,
aș vrea să vă cânt o amintire despre demnitate
și să vă alint cu o vorbă bună, necunoscută vouă,
să vă pictez sufletul într-un zâmbet adevărat
și să vă dăruiesc vieții și viață vouă...
as vrea.........
-Opriți ocara cu care alergați să-mi acoperiți lespedea
înainte de vreme,
căci mă ucideți cu zâmbetele voastre meschine,
care-mi fură ultima rămășiță de oxigen din tubul de la reanimare!
001.992
0