Multi

Apropierea este cel mai subtil tertip al iubirii. 9. Era trecut de miezul nopții și stăteam cu lămpița de pe noptieră aprinsă și continuam să citesc din jurnalul psihoterapeutic pe care-l scrisesem în urmă cu câțiva ani, înainte să mă mut în Cluj-Napoca, spre nemulțumirea logodnicii mele care încerca să doarmă. Aceasta, o clujeancă certăreață pe care o iubeam în mod inefabil și pentru care m-am mutat în acest oraș, nu se putea niciodată abține de la a mă lovi cu iubire și a-mi expune voalat defectele. În general, pot sta treaz până foarte târziu, pentru că ziua următoare mă pot trezi în jurul amiezii, însă Camelia nu-și permite luxul acesta; cum aveam programe de lucru diferite, ea trebuie să se trezească la șapte dimineața. - Mai stai mult, baby? S-a întors cu un aer pasiv-agresiv și m-a mângâiat pe cap. - Nu cred… Te-am trezit? N-am vrut, am crezut că nu fac zgomot. Am mai citit din jurnalul la care am lucrat mai demult, poate reiau scrisul și îl transform într-un roman. I-am răspuns cu chef de vorbă. - Abia aștept să îmi povestești mâine, baby, acum stinge lumina și culcă-te și tu, nu strică o oră de somn în plus. - Da, îți povestesc mâine. Am sărutat-o scurt. Noapte bună! Știi că te iubesc, da? - Da… Și eu te iubesc! Îmi răspunse pe jumătate adormită. Lumina stinsă, ochii închiși ai Cameliei și liniștea care se așternuse peste noaptea de pe strada Alverna îmi activau simțurile; somnul era departe de a se instala, nu mă simțeam obosit, dar puteam visa cu ochii deschiși. Amintirea frumuseții RCBC îmi înfășura globii oculari într-o membrană de culoare roșie ca și când aș fi suferit de o afecțiune rară a ochilor, iar urechile-mi flămânde așteptau vocea percutantă a acesteia pe care și-o etala atunci când o lua pe la spate sau de jos, sau de deasupra, sau din orice poziție. Mintea mi se transformase într-o pantă pe care ideile o luau la vale precum apa, calea minimei rezistențe ghidându-mi imaginația. Altfel spus, treceam de la un plan la altul, încercam să număr oi, apoi Ionel îmi făcea cu mâna de la balconul companiei unde reușise să se angajeze în timp ce eu mă plimbam dintr-o parte într-alta, de la o firmă la alta, un interviu, două interviuri, două sute treizeci și patru de mii cinci sute optsprezece interviuri, în zadar; șomaj, prieteni care ies de la muncă și se duc în vreun bar de hipsteri, iar eu parcurg orașul să-mi iau ajutorul de la stat, cincizeci de lei în schimbul unui vot pentru comuniștii de la PSD, familie, familia mea moartă, unchiul și mătușa care mă luaseră în grijă după ce părinții mei muriseră în acel accident de mașină, care m-ar fi dezmoștenit în locul lor. Am deschis ochii. Lumina trecea nestingherită prin draperiile confecționate dintr-un material ieftin, iar ceasul telefonului indica ora zece și douăzeci. Camelia avusese dreptate, am dormit suficient și m-am trezit chiar mai devreme decât de obicei, ca să frec și mai mult menta până se face ora de plecare spre plantația SRL. Deși succesiunea de cadre care întregiseră visul din noaptea precedentă mă arătau în postura omului fără nicio alternativă, disperat și în criză de timp, nu aș fi dus lipsa banilor, unchiul și mătușa mea aveau posibilități financiare nebănuite, iar banii care îmi rămăseseră din partea părinților mei m-ar fi ajutat să stau fără să muncesc mai bine de cinci ani. Orgoliul îmi fusese rănit și, prin urmare, îmi trimetea semnale de neputință prin vise de angoasă. După ce-am parcurs întregul ritual zilnic de igienă corporală, mi-am făcut o cafea. Apoi mi-am aprins o țigară. Nu fumez, mi se pare un obicei ridicol, dacă nu chiar scârbos, deși în cazul multor persoane e pură dependență; prin urmare, nu putem spune că mai au de ales dacă să fie sau nu ridicoli. Dar în momentul respectiv simțeam nevoia să las fumul acela nociv să-mi îmbrățișeze plămânii, să facă dragoste bolnavă cu cavitatea mea bucală, iar nicotina să-mi ajungă la creier ca să-mi stimuleze secreția de dopamină. Am luat țigara dintr-un pachet de-al Cameliei. Ea mai fumează uneori țigări light, mai ales când îi vin prietenele în vizită, dar nici ea nu este o fumătoare inveterată. Am tras cinci fumuri și m-am oprit. Am aruncat țigara în chiuvetă și am eliberat un jet generos de apă peste ea, s-o anihilez în mod definitiv și irevocabil. Pentru moment, îmi era o profundă scârbă de propria persoană pentru gestul inutil în care mă angajasem, mult mai scârbă decât îmi este, de pildă, în momentele în care, în imaginația mea, o înșel pe Camelia cu RCBC. La birou, după ce am introdus ora de sosire în aplicația de pontaj, Ionel a trecut pe la mine și mi-a spus că trebuia să vorbim urgent într-un separeu. Era pe fugă. Mi-a spus că se eliberase un post de „data entry specialist” cu limba engleză în cadrul firmei cu care acesta bătuse palma zilele trecute. Nu-mi suna câtuși de puțin bine, era o fundătură din care nu puteai decât să pleci la un moment dat, genul de muncă repetitivă care nu contribuie deloc la dezvoltarea profesională a eului muncitoresc și de unde nu puteai ajunge decât, eventual, la nebuni. Ionel a încercat să mă convingă, spunându-mi că, indiferent de unghiul din care aș fi privit chestiunea, ar fi fost mult mai bine decât să nu am nimic și că, în timp, după ce mi-aș fi arătat devotamentul și atitudinea „proactivă” față de muncă în sine, aș fi putut să primesc sarcini mai complexe. Avea dreptate. Era și genul de muncă pe care nicio persoană cu pile n-ar fi prestat-o, pentru că ar fi găsit cu lejeritate ceva mai bun. Astfel că rămâneam noi, inadaptații, cei cu probleme de atitudine și gândire critică, cărora le erau rezervate firimiturile și răul cel mai mic. Totuși, credeam în bunele intenții ale lui Ionel și învățam să fiu recunoscător pentru prietenia pe care mi-o arăta. Ca atare, nu-i furnizasem un răspuns definitiv, rămăsese să mă mai gândesc și să-l anunț cât mai repede cu putință referitor la decizia pe care o voi fi luat-o. Așteptam să aflu dacă RCBC îmi găsise sau nu ceva mai pe măsura ambițiilor personale. Timpul trecea greu, ca o încordare a memoriei, și activitatea principală se rezuma la câteva clicuri de mouse în gol sau la răsfoitul presei digitale în căutare de știri și informații care să-mi suscite atenția. Priveam puțin spre dreapta și îl vedeam pe Eusebiu concentrat asupra unei „linii de cod” pentru un artificiu pe care voia să-l introducă în baza de date; se foia pe scaun, semn că nu-și găsea locul, și strecura printre sunetele produse de taste în timp ce scria și ștergea, repetând acest proces de mai multe ori, câte un pufăit de frustrare. Mă uitam în stânga și o vedeam pe Bianca, o colegă a cărei absență n-o voi fi resimți-o nicicum, și o ascultam cum vorbea în engleză, lăsând să se audă un accent americănesc plin de afectare, cu unul dintre colegii din departamentul de asistență tehnică de dincolo de ocean. Se juca cu firul telefonului fix de parcă ar fi fost o secretară dintr-un film de duzină destinat gospodinelor stresate din anii ’60. La un moment dat, văzând cu coada ochiului că mă uitam la ea, a luat discret o radieră de pe birou, asigurându-se că nu observ acest lucru, și, în timp ce turuia cu receptorul la ureche, mi-a aruncat-o în cap cu o precizie de invidiat. S-a strâmbat la mine ștrengărește și mi-a arătat degetul mic, lăsându-mă să înțeleg că era un eufemism digital pentru degetul din mijloc. Când ne mai petreceam o bună parte din pauze în sala de ping-pong și jucam la dublu, eu făcând echipă cu Bianca, aceasta sărea frenetic pentru a nu-i permite mingii să cadă de pe masă și mă călca din greșeală pe picior, o neatenție care, la un moment dat, se transformase în obicei, până când am încetat să mai joc la dublu. Cred că se simțise jignită atunci când, într-una dintre dățile în care am mers în team-building la o cabană mai retrasă din Beliș, participând aproape toți colegii la diverse activități menite a consolida relațiile profesionale ale membrilor echipei, am refuzat cu obstinație să dau curs propunerilor sale de a i-o trage în ciubăr. De atunci începuse să mă calce pe nervi, având talentul oamenilor agasanți de a persevera în chestiuni superflue. Mă întorsesem cu fața spre cele două monitoare de pe biroul personal, ținând mâinile pe tastatură și privind prin monitoare ca și când ar fi fost transparente. De fapt, această întâmplare având-o pe Bianca în prim-plan îmi adusese aminte de ceea ce Traian mi-a spus, într-o pauză, când încă nu împlinisem nici măcar o lună în companie. - Man, să ai grijă, că astea te sug până n-o să mai poți sta pe picioare. Nici fotbal n-o să mai poți juca! Ce le-or băga ăștia în mâncare, nu știu… Mă luase pe după gât și râdea cu prietenie din spatele ochelarilor și a bărbii stufoase. Era un tip simpatic, înalt și atletic, printre cei mai simpatici dintre foștii mei colegi, el și Ionel, chiar și Eusebiu și Cătălin, alături de care mai trăgeam câte o beție soră cu moarte neuronilor. Oameni de cumetrie și politicoși din cale-afară cu necunoscuții și străinii. Spre deosebire de tristeșteni, concitadinii mei din Tristești, cu care te poți înțelege foarte bine doar dacă știi și pui în aplicare multe înjurături de mamă. Și totuși, există puțin adevăr în glumița libidinoasă a lui Traian, lumea în care trăim noi, cei din spațiul occidental, - pe care o prefer de o mie de ori variantelor comuniste, medievale sau absolutiste de a organiza societatea umană! - le-a oferit femeilor libertăți pe care nu le-au avut niciodată în niciuna dintre societățile pe care tocmai le-am menționat, libertatea supremă fiind aceea de a putea decide în mod individual, prin asumarea prealabilă a unei educații igienice solide, ce să facă cu propriul trup. Secole de-a rândul, femeile au fost batjocorite, înrobite, arse pe rug, subsumate strict dorințelor arbitrare ale bărbaților, astfel încât, într-un interval de timp mai scurt de un secol, senzualitățile acestora conjugate au spulberat zăgazurile vechilor societăți superstițioase și i-au lăsat pe bărbați cu pantalonii în vine și extenuați. Dar nu mă plâng. E de preferat să fim pedepsiți într-o asemenea manieră pentru păcatele înaintașilor noștri de sex masculin decât prin practicile abominabile ale unei noi Inchiziții pornite de fundamentaliștii religioși. Citind invitația pe care o primisem pe mail de la un coleg, mă gândeam că ritualurile, religioase sau nu, vin la pachet cu traiul în comun și nu putem scăpa de ele nici la bordul navei spațiale Enterprise. De la ritualurile primitive, care încă se mai practică sporadic în anumite colțuri ale lumii, am trecut prin ritualurile religioase și am ajuns, pe axa dezvoltării omenirii, la ritualurile sociale, laice, din clădirile de birouri. Am mers cu toții în bucătăria principală, delimitată discret nu de pereți, ci de panouri mari de sticlă, care pun perfect în scenă iluzia transparenței, pentru a mânca din dulciurile și bea din sucurile aduse de persoana a cărei zi de naștere o sărbătoream ingerând zaharuri frumos împachetate. Noile ritualuri de factură corporatistă mă înduioșează atunci când nu îmi repugnă de-a dreptul, și, cu toate acestea, mă bucur că am ajuns aici, pornind tocmai din străfundurile istoriei, când obișnuiam să aruncăm virgine în vulcani ca să-i mituim pe zei, pentru a ateriza într-un viitor pe care nu l-a vrut nimeni, dar pe care ni l-am fi dorit cu toții. În șir indian, treceam fiecare prin dreptul sărbătoritului, tipele îl sărutau pe obraz și îi urau „la mulți ani”, băieții îi strângeau mâna făcându-i aceeași urare, și împreună rupeam bucăți din ciocolatele desfăcute, luam praline și apoi, ca să trecem de la zahăr la sare, luam chips, grisine și sărățele. Discuțiile de complezență întregeau peisajul și ne făceau să credem că adevărul îl putem regăsi în noi înșine; nu lăsau să se întrevadă faptul că nimeni nu voia, de fapt, să se afle acolo, aparențele îi confereau succesiunii de gesturi și mișcări un caracter veridic. Câteva schimburi de opinii și idei preconcepute cu colegii au fost suficiente pentru a mă regăsi, chiar și preț de două-trei minute, cu picioarele ancorate în prezent, uitând de ceea ce m-ar fi așteptat în mai puțin de o lună. Apoi, după ce am ajuns la ultimul stadiu al procesului și am trecut pe la persoana care se ocupa cu strângerea banilor de cadouri pentru sărbătoriți, lăsându-i o bancnotă de zece lei, ne-am întors fiecare la singurătatea sa naturală. Cea mai mare bucurie pe care o poate trăi oricine, mă gândesc adesea, rezidă în conștientizarea inutilității tuturor lucrurilor pe care le întreprindem fără a cădea în depresie, găsind chiar un motiv de optimism în această conștiință plenară. Pesimiștii și nihiliștii n-au fost niciodată suficient de abili în a jongla cu acest adevăr, care te poate face să vezi că tot ce se petrece în jurul tău este deschis încercărilor și că orice lege scrisă de om nu este decât expresia arbitrară a nevoii noastre de a trăi împreună fără să ne autodistrugem. Și vrem să trăim pentru a amâna momentul adevărului suprem: totul sau nimic. Dar astfel de discuții nu se pot purta în cuștile de sticlă menite a ne inhiba creativitatea și reprima gândirea liberă, unde te poți îndopa cu oricât de multe grăsimi saturate vrei cu condiția să zâmbești cât mai des. Astfel de discuții le poți purta prin vreun birt, la masă cu inadaptații și filosofii de speluncă, bătându-te cu cărămida în piept că societatea ar trebui să existe doar pentru tine și doar ca să te înscăuneze drept rege. Și că a eșuat lamentabil tocmai pentru că nu a reușit s-o facă. În consecință, societatea nu te merită! Am respins invitația de a participa la o comandă de grup, plasată de Ionel către un restaurant chinezesc tip fast-food de la care ne mai comandam uneori noodles cu pui și legume, un fel de mâncare preparat conform rețetei originale - după spusele lor - și scăldat în ulei și sosuri aromate. Astfel, am sărit peste cina servită la comun în bucătăria principală, cumpărându-mi un sandviș pe care l-am mâncat la birou, cu o mână pe tastatură și ochii înfipți în ecran. Eram abia în prima săptămână de preaviz și timpul se târa din ce în ce mai greoi pe dinăuntrul pleoapelor mele de parcă ar fi fost prins în strânsoarea acestora. Mi-am păcălit mintea și am făcut un exercițiu de voință care a constat în a nu mai privi nicio secundă în direcția ceasului. Am aflat că se făcuse ora de plecare după ce toți colegii și toate colegele s-au ridicat, pe rând, de la birourile lor, strângându-și lucrurile, portofelele, telefoanele și alte obiecte indispensabile. Răsuflasem ușurat. După aceea, am așteptat mai bine de o jumătate de oră pentru a prinde un taxi din cele pe care compania, drept compensație pentru ora târzie la care terminam munca, ni le punea la dispoziție. Motivul a fost că mai mult de jumătate dinte șoferii firmei de taxi partenere intraseră în grevă spontană din cauza condițiilor de muncă și a salariile mici. Astfel că, cei rămași, printre care și patronul firmei, prieten bun cu directorul filialei românești a companiei americane pentru care am lucrat, încercau să compenseze lipsurile inopinate făcând mai multe drumuri dus-întors astfel încât să ne ducă acasă în cel mai scurt timp posibil. Stăteam cu toții, eu și colegii mei din tura de după-masă, în stația de autobuz din fața clădirii de birouri, unde, pe timp de noapte, nu oprea nici un mijloc de transport în comun, ci doar taxiurile care ne luau pe noi, unul câte unul sau doi câte doi. Era și foarte frig, de aceea stăteam cât mai apropiați unii de ceilalți, ca niște pinguini. Am ajuns acasă la o oră și ceva după miezul nopții, cu aproape o oră mai târziu decât de obicei și cu câteva degete de la mână înghețate. Uitasem să-i scriu Cameliei că urma să întârzii și această se pusese în pat crezând probabil că am mers iar la bere cu colegii. Dormea adânc, așa că am încercat să-mi rezolv treburile în liniște ca să nu o trezesc. Se făcuse târziu, dar trebuie să intru la duș și, cu această ocazie, voiam să mă masturbez, motiv pentru care aveam nevoie de inspirație. În acest sens, am ieșit pe palierul etajului șapte în căutarea acesteia, dar nu se auzea nimic. Am chemat liftul și am coborât cu el până la etajul unu, apoi am mai coborât un etaj pe scări, până la parter, ca să nu fac prea mult zgomot în expediția mea, fiind curios dacă RCBC avea activitate în noaptea aceea. Se auzea ceva, efectul fiind însă diminuat cu mult în comparație cu alte ocazii, pentru că - și uitasem complet acest aspect - RCBC își izolase fonic apartamentul, chiar dacă nu era al ei, ci doar stătea cu chirie. Ea și-a asumat toate costurile aferente lucrărilor de izolare, iar proprietarii nu s-au împotrivit, ba chiar s-au bucurat de îmbunătățirile aduse locuinței. Ca atare, gemetele ei demonice se mai auzeau doar puțin, și-asta doar dacă te apropiai de ușa apartamentului. M-am mulțumit cu ceea ce-am primit, adică o firimitură acustică de extaz spasmodic. Nu avea rost să petrec mai mult timp în dreptul apartamentului RCBC, așa că am făcut o întoarcere de o sută optzeci de grade, astfel încât să mă îndrept spre scări și să urc până la primul etaj, de unde apoi să chem liftul. Punând piciorul pe ultima treaptă, am observat că ușa de la apartamentul doamnei Székely se deschide încet și chipul acesteia își face întrebător apariția, cu ochii mari cât cepele, aceasta stând așa vreo cinci secunde, timp în care făceam contact vizual și niciunul dintre noi nu spunea nimic. Am spart gheața. - Bună seara! I-am spus mai mult în șoaptă. - Bună seara, domnule Roman! Aveți nevoie de ajutor? S-a întâmplat ceva? - A, nu! Nu vă faceți griji, totul este în regulă. Am mers până la non-stopul din capătul străzii, aș fi vrut să-mi cumpăr ceva. Nu găsisem o minciună mai bună pe care să i-o servesc în mod spontan. - Și n-ați reușit să luați liftul de la parter? E stricat iar? Să sun mâine la firma de întreținere, dacă e… Doamna Székely insista suspect de mult pentru acea oră târzie. Mă pusese în încurcătură, în imposibilitatea de a mai găsi vreo replică care să nu trezească bănuieli. - Sincer să vă spun, nici n-am încercat, obișnuit fiind să nu funcționeze bine tot timpul. Știu că de la acest etaj n-au fost probleme cu el, ci doar de la parter. Puterea obișnuinței, e și târziu, înțelegeți ce zic… Apoi mi-am dat seama că probabil mă urmărise pe vizor când coborâsem din lift la etajul unu, luând-o apoi în jos pe scări până la parter. Nu a trecut suficient de mult timp între coborât și urcat ca povestea pe care i-am furnizat-o să fie și plauzibilă. - Vă place de ea, așa-i? Credeam că nu auzisem bine, doamna Székely îmi adresase o întrebare ciudată, indiscretă, venită de nicăieri. Am înghețat, n-am știut ce să mai zic, rămăsesem împietrit și cred că mi se putea citit mirarea pe chip. Nu i-am răspuns. Când să scot un „Noapte bună, trebuie să mă întorc, mă așteaptă logodnica mea cu țigările”, a continuat în aceeași manieră delirantă. - Nu vă învinovățesc, și mie îmi place de ea, am încercat și eu să intru în cercul ei de prietene care lucrează de acasă, dar n-a vrut să mă ia, mi-a spus că vârsta mea constituie un dezavantaj, iar secțiunea de fetișuri cu mame sau femei în vârstă era deja acoperită, nu mai căutau să angajeze. Păcat, mi-ar fi prins bine niște bani în plus, mai ales că am rămas și singură… Dar puteți sta liniștit, domnule Roman, rămâne micul nostru secret. Tot timpul acesta vorbise în șoaptă și, la sfârșitul alocuțiunii, îmi făcuse cu ochiul. - Rămâne micul nostru secret… cu condiția… - Mă scuzați, îmi merge mintea mai greu la ora asta, cum adică „cu condiția…”? Micul nostru secret? - Da, adică o să rămână micul nostru secret, n-o să știm decât noi doi că o urmăriți noaptea pe vecina de la parter. Și v-am văzut și zilele trecute ieșind de la ea din apartament, era dimineață. Da, rămâne între noi… cu condiția să mă ajutați cu ceva, dar pentru asta trebuie să veniți înăuntru. Haideți, poftiți, fără teamă! Îmi spusese doamna Székely încrezătoare în propriile intenții. Purta un halat roșu din poliester și avea o expresie facială care nu-i trăda vârsta. Nu era o femeie urâtă. Mă gândeam că poate ar fi avut nevoie de cineva care să ridice o greutate mai mare decât ar fi putut aceasta susține sau, pur și simplu, să mute un corp de mobilier masiv, ceea ce nu ar fi durat mai mult de un minut. În plus, nici nu eram în cel mai bun moment pentru a avea astfel de discuții cu Camelia. Concedierea, apoi asta. Ar fi fost prea mult într-un interval de timp atât de scurt. Am intrat în apartamentul acesteia, pentru a doua oară, însă în momentul respectiv, sub lumina slabă a unei lămpi de podea, în stilul celor de la IKEA, încăperea se ascundea de privirile oricărui intrus și atmosfera încărcată de mister nu-ți permitea să anticipezi următorul pas pe care ar fi trebuit să-l faci. Un aer închis, așa cum simți atunci când mergi în vizită la vreo cunoștință care ține pisici într-un apartament mic, îmi îngreuna respirația. Stăteam cu spatele la doamna Székely și așteptam să-mi arate lucrul pentru care avea nevoie de ajutor. Dintr-o dată, mi-am simțit picioarele lovite cu putere și apoi strânse tare, ceea ce m-a speriat teribil, pulsul mi se dublase într-o fracțiune de secundă. Năpustindu-se asupra mea din spate, femeia mi se aruncase la picioare, plângând, implorându-mă să o iert pentru păcatele sale. Mi-a spus că m-a recunoscut de cum m-a văzut, plângea în hohote și mi se adresa cu „Cristosul meu”, știa - îmi repeta ca un patefon stricat - că sunt El și văzuse în ochii mei întruchiparea celei de-a doua veniri a Mântuitorului pe pământ. Credeam că visez sau că stau iar cu capul pe vreo masă, anesteziat de fumul gros al ierbii. Dar nu, ceea ce se întâmpla era adevărat, momentul penibil al cărui protagonist eram se desfășura cu certitudinea luminii care se propagă în timp și spațiu. Mi-am venit repede în fire și am încercat să o îndepărtez pe femeie fără să o bruschez sau să o rănesc în vreun fel. - Doamnă Székely, vă rog, ne puneți într-o situație stânjenitoare! Ridicasem tonul și mă uitam de sus la trupul înțepenit, care nu voia să-mi dea drumul. - Vă asigur că faceți o mare confuzie, nu sunt și nici nu am cum să fiu cine spuneți dumneavoastră că aș fi! - Ba da, ba da! Sunteți El, v-am văzut bunătatea divină în ochi! Sunteți El, chiar dacă încă nu vă dați seama! Mi-a dat replica suspinând. Nu înțelegeam dacă se prefăcea sau chiar credea bazaconiile pe care mi le furniza la foc continuu. Anglo-americanii utilizează sintagma de „second-hand embarrassment” pentru a desemna rușinea de rușinea altuia. Era exact ce simțeam și eu în momentul respectiv. M-am smucit cu forță și am reușit să scap din prinsoarea femeii. Stătea la nivelul podelei, cu mâinile arcuite de parcă ar fi vrut să se ridice brusc, și mă fixa cu privirea unui neofit exaltat, în căldurile credinței orgiastice. - Repet, vă înșelați în privința mea! Nici măcar nu sunt o persoană religioasă, sunt agnostic, iar manifestările religioase mi se par pure superstiții, bune doar pentru oamenii care vor să-și păcălească mintea fixându-și pe dinainte ochilor morcovul vieții de apoi! Va trebui să vă căutați un alt obiect de venerație. Începea să mă doară capul și-mi pierdusem răbdarea. M-am îndreptat spre ușă pentru a părăsi apartamentul doamnei Székely. - Nu plecați, vă implor! Trebuie să mă eliberați, am păcătuit și m-am rugat în fiecare noapte, înainte de culcare, să fiu pedepsită, însă părea că nu mă aude nimeni! Dar acum că Dumnezeu v-a trimis aici - și ăsta e un semn, da, un semn că rugăciunile mi-au fost ascultate - vă implor, știu că sunteți El - trebuie să fiți el! - eliberați-mă de povara pe care o port în suflet. Lacrimile îi curgeau pe obraji în timp ce rostea aceste cuvinte și îmi săruta mâna așa cum fac catolicii cu Papa, dar în repetate rânduri și cu mai multă disperare. Mai târziu, RCBC avea să-mi istorisească toate evenimentele prin care doamna Székely a trecut - cel puțin, cele pe care, la rândul ei, le aflase de la aceasta. I-am relatat și eu episodul cu Mântuitorul și ne-am amuzat. A ținut să mă asigure, mai în glumă, mai în serios, că nu aveam față de Hristos, dar ar fi fost plauzibil ca eu să fiu, de fapt, Anticristul, fiind trădat de alura mea misterioasă, cu tente mizantropice. Am râs cu poftă amândoi. De asemenea, RCBC a mai ținut să precizeze și că doamna Székely era o hoașcă nimfomană care suferise de pe urma pierderii soțului său și era în căutare de tineri cu care să și-o tragă. O bătuse pe RCBC la cap să-i găsească și ei un locșor în industria videochatului de la noi, ba chiar a amenințat-o că, în caz contrar, ar fi urmat să o denunțe la ANAF pentru că încasa venituri pe care, conform doamnei Székely, nu le-ar fi supus fiscalității. Atunci Gicone, patronul studioului, a trimis doi bătăuși, cei mai de încredere din garda sa de corp, peste biata femeie și au asigurat-o că, dacă nu încetează cu amenințările, vor da foc la bloc și, în consecință, aceasta n-ar mai apuca vârsta pensionării. Și, în cel mai gangsteresc mod posibil, au violat-o înainte să-i lase apartamentul vraiște. „Îți dai seama, colega, au futut-o în cur.” Și râdea cu gura până la urechi. - Vă rog să-mi dați drumul la mână, trebuie să plec! Femeia s-a ridicat cu avânt, dându-mi drumul la mână doar pentru un scurt moment, prinzându-mă din nou odată ce ajunsese în poziție bipedă. Nu mi-a spus nimic, doar mi-a făcut semn cu arătătorul că încă nu era de acord ca eu să părăsesc incinta. Din holul apartamentului său, priveam nedumerit și așteptam, poate dintr-o curiozitate masochistă, să văd ce urma să se întâmple. Și-a dat jos halatul, l-a aruncat undeva la întâmplare, pe gresie, și-apoi, după ce și-a dat jos și pantalonii de pijama printr-o mișcare simultană a brațelor, rămânând goală de la brâu în jos, s-a întors cu spatele la mine și s-a aplecat în față. - Pedepsiți-mă, vă implor, Mântuitorul meu, sodomizați-mă până leșin de durere! Avea un cur interesant, poate mult mai interesant decât te-ai fi așteptat din partea unei femei trecute de patruzeci de ani. Nu era deloc brăzdat de celulită și nici de vergeturi; era de un alb puternic, ca brânza proaspătă, iar din întreaga-i zonă inghinală se ridica un parfum îmbietor de vanilie. Mi-a fost cu atât mai greu să mă abțin cu cât aromele de vanilie sunt preferatele mele. Părul pubian i se vedea discret printre fese, pizda îi era de un rozaliu aprins și gaura curului, cu tot cu partea dimprejur, lăsau să se întrevadă activități regulate de defrișare masivă. După cum spuneam, m-am abținut cu greu, pentru că aș fi intrat în ea pentru câteva minute, dar nu avem niciun prezervativ la mine și nu voiam să risc. Plus că eram și foarte obosit. Începutul de erecție m-a trezit din acea transă și am părăsit în grabă apartamentul doamnei Székely, lăsând-o cu buzele umflate. Mă gândeam că se impunea să caut un alt apartament pentru închiriere, o realitate ce degenerase rapid într-o nouă grijă care să-mi bântuie nopțile. Am avut noroc cu RCBC, care l-a pus în temă pe Gicone ca să-și mai trimită o dată matahalele peste femeie. Măcar astfel și-a primit porția de sodomizare cu vârf și îndesat. Toate cheltuielile aferente șederii noastre cu chirie în blocul de pe strada Alverna le-am onorat, începând de atunci, doar online, inclusiv cele către asociația de proprietari, pentru a nu mai da ochii cu doamna Székely. În viață, doar eșecul îți este garantat. 10. - Baby, ce zici, mergem undeva weekendul ăsta, doar noi doi? Camelia mă urmărea cu privirea în timp ce lecturam din jurnalul meu psihoterapeutic, activitate care devenea un obicei benefic, transformându-se treptat într-un fel de igienă cognitivă. Învățăturile, exercițiile și discursurile doamnei Stavropol, chiar mai mult, perspectivele detașate și pline de înțelepciune ale acesteia, cuprinse între copertele agendei în care scrisesem jurnalul, erau vii și îmi trezeau amintiri cu potențial cathartic. Stăteam amândoi în living, eu întins pe canapea, iar Camelia se relaxa în fotoliu conversând prin mesaje cu una dintre prietenele sale. - Mi-ar plăcea, să știi… I-am răspuns fără să ridic privirea din paginile scrise de mână. - „Mi-ar place”, așa se spune la noi! Dacă nu te adaptezi, te trimit cu CFR-ul la tine acasă! M-a întrerupt brusc chicotind și, după ce s-a ridicat din fotoliu pentru a veni lângă mine, mi-a sărutat mâna dreaptă în semn de răsfăț, ca și când aș fi fost Nașul. Mă tachina, așa cum o tachinam și eu uneori, însă nu din vreo răutate mocnită, ci pentru că eram ironici, dar nu unul cu celălalt - eram ironici prin extensie, la adresa defectelor sociale, stereotipurilor și față de lipsa de acribie a oamenilor obișnuiți. - Vino încoace, răutate! Am tras-o cu putere și am făcut-o să cadă peste mine. O gâdilam și ea dădea din mâini și din picioare, râzând isteric. Părul ei des, lung și proaspăt spălat îmi inunda fața și mi se adâncea în suflet ca niște rădăcini în pământul moale din timpul verilor ploioase. Chintesența iubirii doarme solitară printre cuvinte și nu este niciodată cuprinsă de acestea. Tăcerea fiecărui atom din corpul omenesc este solul fertil din care iubirea crește și devine una cu Universul și apoi moare încet la umbra oricărei îndoieli, dar renaște cu fiecare bătaie de inimă. - Dă-mi drumul, gata, ajunge! Striga și râdea în același timp. O vedeam râzând atât de rar încât simțeam nevoia să amân inevitabilul, nu voiam s-o eliberez din încleștare și speram să nu mă lovească, cu mișcările sale spasmodice involuntare, în zona sensibilă. Mă feream de coturile și picioarele Cameliei care dansau în aer, dar perseveram, așa cum îmi stă în fire. I-am dat drumul abia după ce am încasat o lovitură ușoară în maxilar. Ieșise șifonată și ciufulită din această luptă a râsetelor isterice. - E trecut de miezul nopții. Asta înseamnă că e deja sâmbătă, putem ieși din oraș, adică putem încerca, dar crezi că o să găsim ceva cazare? Schimbasem registrul și încercam să arborez o expresie facială pătrunsă de seriozitate. O invitam la un dialog așezat pentru a-i dezamorsa starea de surescitare. - Nu știu, poate da, poate nu. Bine, dacă nu vrei să mergem, nu mergem… Mi-a răspuns pe un ton de resemnare. - Mergem, cum să nu?! Găsim noi ceva, n-are cum să nu fie nicio cameră liberă în toate pensiunile din apropiere. Uite, putem încerca în Beliș, plecăm de dimineață, la șapte, și ajungem într-o oră. Stratul de zăpadă nu e mare, o să se circule bine, cred. Am intervenit în pripă astfel încât s-o trag în ultimul moment de pe marginea butoiului cu melancolie. Dar știam, de fapt, că aceasta încerca să mă manipuleze pentru a obține ce voia. Și eram tot timpul convins că știa că știu. Acest joc de-a șoarecele și pisica ne ținea pe amândoi în tensiune, într-un incorigibil dans al pasiunii, și nu ne dădea răgazul de a ne plictisi unul de celălalt. Camelia se făcea că alunecă înspre deprimare și eu mă făceam că-i întindeam o mână pentru a o aduce cu picioarele înapoi pe pământ. * Dimineața următoare ne-am trezit devreme, ne-am îmbrăcat bine și ne-am aruncat câteva haine de munte, atât pentru plimbări în natură, cât și pentru stat în cameră, într-un troler mic, de tipul celor pe care le poți lua cu tine în avion. Era ora șapte când am introdus cheia în contact și am pornit, roțile Daciei patinând ușor pe rampa care ducea afară din parcarea privată a blocului ce încă se prezenta ca o cutie de cadouri îmbrățișată de o panglică albastră - o cutie cu multe surprize, deși „panglica” începea să se decojească încet, dar sigur, ca urmare a numeroaselor întâlniri pe care le avusese cu intemperiile. Vorbisem cu Ionel în seara de dinainte și reușise, in extremis, să ne rezerve o cameră la o pensiune a unei cunoștințe de-a sa din Beliș. Era o pensiune cu circuit închis, destinată exclusiv cunoștințelor și cunoștințelor cunoștințelor și tot așa, ca într-o matrioșkă de cumetrii. Mi-a povestit unele lucruri despre proprietarii pensiunii, asigurându-mă că erau oameni liniștiți și „foarte în regulă”. Deja mă plictiseau teribil și încă nu-i cunoscusem: un cuplu de tineri căsătoriți, amândoi pocăiți încă de la naștere, care aveau trei copii, deși nici nu împliniseră vârsta de douăzeci și cinci de ani. Dintr-o serie de motive și înlănțuiri cauzale pe care nu le analizasem deloc până la data respectivă, Cluj-Napoca, de altfel, un oraș superb din punct de vedere arhitectural, părea a fi raiul pocăiților; aceștia, alături de curve și informaticieni, alcătuiau o mare majoritate demografică. Pocăiții nu beau, nu fumează, nu merg la petreceri cu non-pocăiți, nu-și vaccinează copiii, dar fac afaceri, se ajută mult între ei cu bani și bunuri de orice fel, cu proprietăți, ca orice sectă al cărui scop final, în spatele cortinei de cucernicie, este banul, și nu se abțin când vine vorba de „junk food”. Acest ultim aspect m-a fascinat tot timpul; nu beau și nu fumează, dar ingerează o sumedenie de produse culinare pline de grăsimi și zaharuri și beau Coca-Cola ca pe apă. Și mi-am dat seama că religia le-a lăsat această supapă de eliberare a frustrărilor acumulate în urma stilului de viață extrem de stric: „Mănâncă ce vrei, dar nimic halucinogen, care ți-ar putea da idei interzise, că te vom excomunica. Bea orice fel de suc vrei, dar să nu cumva să te prindem că bei o bere, că te vom excomunica!” Pe drumul către Oradea, la cinci kilometri de Polus Center, fluxul constant de autovehicule în mișcare se oprise brusc și, când mai porneam o dată la câteva minute, circulam bară la bară nu mai mult de cinci sau zece metri, cu aceeași intermitență a deplasării până la ieșirea din oraș. Avusese loc un accident grav, mai multe echipaje de poliție și ambulanțe fiind prezente la fața locului. Poliția dirija circulația și echipa de descarcerare își făcea treaba, culegând cărnurile bătătorite din ghiveciul de fiare, cabluri, fire și materiale textile. Și noi treceam cu mașinile în ritm de marș funebru, circulând parcă din ce în ce mai lent pe măsură ce ne apropiam de locul accidentului, ca poliția să se asigure că scanăm cu privirea întregul peisaj care îți întorcea stomacul pe dos. Am certitudinea că și protagoniștii accidentului s-au regăsit, la un moment dat, în aceeași ipostază ca noi, cei care ne deplasam ca niște melci din cauza lor, asistând la măturarea unor trupuri contorsionate de pe carosabil. S-au închinat și au mers mai departe, fiind siguri că lor nu li s-ar putea întâmpla niciodată așa ceva, indiferent de cât de tare ar fi călcat pedala de accelerație. Dacă aș fi fost bucătar și sociolog deopotrivă, aș fi speculat că rețeta pentru un accident rutier în România sună în felul următor: se iau foarte multe șosele neadaptate nevoilor de deplasare firești secolului 21, se adaugă foarte mulți șoferi care nu-și adaptează viteza de mers la condițiile precare în care se află infrastructura, adică proști sau posedați de o inconștiență de moment, se amestecă bine și apoi se servește în sânge. Pierdusem mai bine de o jumătate de oră și încă nu reușisem să ieșim din oraș. Accidentele care se produc sâmbătă dimineață în locuri precum intrarea în Polus Center și nu se încheie cu decesul celor ce le provoacă ar trebui să aibă cel puțin o consecință permanentă și să stea drept dovadă irefutabilă că oricine provoacă un accident într-un loc care nu anunță niciun pericol și nu comportă niciun risc, fiind deci inofensiv (în teorie, cel puțin), este profund incompatibil cu șofatul: în consecință, ar trebui să-și piardă în mod irevocabil dreptul de a mai conduce vreun autovehicul. După ce am ieșit din ambuteiaj, am oprit la prima benzinărie pentru a face plinul și pentru a ne cumpăra două cafele. Pentru noi, cafeaua este benzina care ne pune tot timpul în mișcare. Am băgat benzină, apoi am mutat mașina de la pompă pe unul dintre locurile de parcare libere, astfel încât să rămânem acolo până când ne-am fi terminat cafelele. Am coborât din mașină și am văzut-o cu coada ochiului, rezemată de o motocicletă masivă, marca Yamaha, și cu o cască de protecție în mâna stângă, pe blonda din alt departament. În jurul ei, mai multe motociclete stăteau parcate și își așteptau cuminți posesorii. Aceasta se făcea că nu mă vede, plimbându-și degetele mâinii drepte prin podoaba-i capilară de un galben ostentativ care doar părea că îi acoperă în întregime câmpul vizual, deși, în realitate, tipa mă privea din spatele cascadei de păr. Am ajuns în dreptul caselor de marcat și m-am postat la una dintre cozi - la cea care îmi părea mai puțin aglomerată. Nu îmi dădusem seama că m-am așezat la coada unde se făceau rovinietele decât atunci când era prea târziu și celelalte cozi se aglomeraseră substanțial. Pentru roviniete se așteaptă, de regulă, mai mult, în special dacă sistemul se blochează sau merge greu. Și, în spatele meu, coada la care stăteam creștea din secundă în secundă. Era efectul ambuteiajului prin care trecusem: cu toții am ajuns la benzinărie în același timp. Blonda din alt departament venise lângă mine și se purta ca și când ne-am fi pus amândoi la coadă, unul lângă celălalt, însă ea plecase pentru câteva momente doar ca să revină după ce nu găsise pe raft ipoteticul produs pe care l-ar fi căutat cu insistență. M-a apucat discret de mână pentru a părea că suntem împreună, astfel încât să nu aștepte prea mult la coadă. Camelia mă aștepta în mașină, din fericire, și nici nu putea să vadă această scenă din locul în care parcasem. După ce am achitat produsele împreună, plătind separat, blonda din alt departament m-a tras într-o parte pentru a-mi mulțumi. M-a întrebat unde mergeam, la o pensiune, i-am spus, și ea tot la drumeție mergea cu niște prieteni de-ai ei, după câte mi-a spus. N-am zăbovit prea mult, ne-am urat distracție plăcută și ne-am văzut fiecare de treaba sa. M-am urcat în mașină, i-am înmânat Cameliei cafeaua, pe care a primit-o cu entuziasm, și apoi am sorbit adânc din paharul meu. Zgomotul produs de motocicletele care tocmai părăseau benzinăria au acoperit orice alt sunet preț de câteva secunde. - Cine este tipa care ți-a făcut cu mână? Mă întrebase Camelia dintr-o dată, fiind chiar surprins de acest lucru, pentru că, ducând probabil în același moment paharul la gură și ridicându-l la nivelul ochilor pentru a lua o înghițitură mai generoasă de cafea, nu văzusem gestul blondei din alt departament. - Ce tipă? - O tipă urcată în spate pe una dintre motocicletele care tocmai au plecat. S-a întors și a făcut cu mâna în direcția noastră. - N-ar fi avut de ce să ne facă nouă cu mâna, Cami, nu știu! Poate i-a făcut cuiva care se afla în spatele nostru. I-am răspuns cu siguranța și lipsa de trac a omului care rostește „unu plus unu egal cu doi”. Probabil că a crezut, dat fiind că nu a insistat prea mult pe subiect, văzând că nu schițez niciun gest care să mă compromită, adoptând expresia facială a celui care spune adevărul. - Ai fi bun de poker! Nici nu-mi dau seama dacă minți sau spui adevărul! Dacă ai minți, ai fi un actor excelent! Mi-a spus zâmbind discret. - „Ok! Ok!” A continuat pe un ton șugubăț, imitându-l pe Larry David din „Curb Your Enthusiasm”. Amândoi eram fani și obișnuiam să aruncăm în glumă, unul către celălalt, replici sau gesturi din acest sitcom. Ne-am terminat cafelele și am pornit mașina. Am lăsat în spate accidentul grav, benzinăria și, speram, orice subiect incomod care ar fi putut isca disensiuni între mine și Camelia, motiv pentru care, fiind totodată atent la trafic, pentru a nu provoca eu însumi un accident mortal, m-am angajat într-o tiradă, pe un ton cât mai patetic și revoltat, despre cât de criminale erau șoselele noastre, despre lipsa autostrăzilor, despre cât de periculos este să circuli cu mașina în condițiile în care infrastructura noastră rutieră este compusă într-o proporție îngrijorătoare din drumuri cu o singură bandă pe sens și, desigur, despre cât de proști pot fi șoferii care nu conștientizează pericolele care ne pândesc cu fiecare kilometru parcurs. Mai întorceam din când în când privirea către Camelia, să iau pulsul situației și să-i cercetez mimica. Părea absorbită de discursul meu, dădea din cap aprobator, strecurând printre mișcările capului câte un „țțssss…” în semn de mirare pasivă. Se uita prin parbriz, dar privea în gol. Cel mai probabil, se gândea în continuare la blonda din alt departament. N-o puteam învinovăți, și eu mă gândeam la ea, dar intențiile noastre din spatele acestui gând erau diametral opuse. Nici două secunde n-a durat reveria în care alunecasem, că m-am și trezit cu piciorul drept înfipt în pedala de frână, pilotul automat care conducea mașina prin intermediul subconștientului meu a reacționat chiar înainte ca eu să-mi dau seama ce se întâmplă; s-a manifestat ca reflexul de a lua repede mâna de pe o plită încinsă înainte să apuci să contempli asupra faptului în sine. Șoferul din față frânase, la rândul său, brusc, întrucât un băiețel de până în șapte ani care se juca pe marginea drumului se împiedicase și ajunsese, în cel mai nefericit mod posibil, pe șosea. A fost ziua norocoasă a copilului; suprafața părții carosabile era uscată, iar șoferul care-l putea prinde sub roțile mașinii a reacționat perfect, într-o fracțiune de secundă, și până și eu, care căzusem pe gânduri, m-am ridicat la timp pentru a evita o tamponare. Șoferul mașinii din față a coborât nervos și a luat în brațe copilul care plângea și tremura din cauza șocului. Acesta căuta cu privirea adultul sau adulții care ar fi trebuit să aibă grijă de copil. Dintr-o curte a cărei poartă se afla în apropierea locului cu pricina, o femeie în vârstă, purtând niște haine zdrențuite și sumare având în vedere temperatura de afară, ieșise în fugă și cerea să i se înapoieze imediat copilul. Șoferul l-a coborât din brațele sale, întrebând-o pe femeie în mod insistent și pe un ton agresiv cum putea să-l lase nesupravegheat, spunând că a fost cât pe ce să dea cu mașina peste el. Femeia a luat copilul în brațe și s-a repezit înapoi în curte. Camelia privea întreaga scenă cu spaimă, macazul dispozițional îi fusese schimbat, iar pe liniile feței sale se citeau acum sperietura pe care, de altfel, o trăseserăm cu toții și mila față de copilul pe care rudele sale îl tratau cu neglijență. Am ajuns la pensiune după încă o oră de condus prudent. Era nouă și treizeci și șapte de minute când am parcat mașina lângă gard, iar proprietarii ne-au întâmpinat în fața porții cu copiii lângă ei, în timp ce unul dintre băieți - aveau doi băieți și o fată - încerca să se urce călare pe un câine imens care i-ar fi putut ține piept și unui urs adult - era animalul de companie al familiei. Câinele opunea o rezistență acerbă, dar nici copilul nu renunța, astfel că se alergau unul pe altul în jurul gazdelor noastre. Am coborât din mașină schițând o serie de gesturi și mișcări ale trupului ce trădau un anumit nivel de circumspecție. - Bună ziua! Le-am spus celor doi tineri părinți, încercând să par cât mai amabil cu putință. - Servus! Bine ați venit! - Mulțumim, bine v-am găsit! I-am întors bărbatului politețea în timp ce ridicam trolerul din portbagaj. - Sunt Ics Roman, prietenul lui Ionel. - Da, știm, vă așteptam. David, încântat de cunoștință! Zâmbea și mi-a întins mâna. - De asemenea! Am dat noroc și am spart gheața. - Câinele e cuminte, nu? E mare și frumos, se vede că are niște stăpâni iubitori! - Da, nu vă neliniștiți, e pita Domnului! De-aia ne și permitem să îl ținem dezlegat, lui și-așa îi place să se joace cu musafirii. Veniți, faceți cunoștință cu el! Să vă împrieteniți, haideți, cu încredere, n-a mușcat pe nimeni niciodată! - Nu știu ce să zic… Am înțeles că un câine poate să simtă omul rău, n-aș vrea să mă dau de gol din prima! Râdeam și i-am dat de înțeles că făcusem o glumă. Și-a dat seama un pic mai greu, dar, în cele din urmă, a părut să priceapă care mi-a fost intenția. M-am apropiat de câine și am vrut să pun mâna pe el. Pe cât de mare era, pe atât de entuziasmat se arăta și nu stătea locului nici măcar o secundă. Copiii fugiseră deja în curte, luându-se la întrecere până la intrarea în pensiune, și au uitat de câine, care era încă surescitat și cu chef de joacă. A sărit pe mine cu membrele anterioare, nu prea brutal, luându-mi mâna stângă între dinți și apucând foarte încet cu dinții de piele. - V-am spus eu, nu mușcă! Individul se uita la mine și râdea cu gura până la urechi. - Da, e simpatic. Cum îl cheamă? - Rex. Simplu, scurt și la obiect! Îmi răspunsese David, în continuare cu gura până la urechi. După ce am plătit pentru o noapte, David ne-a condus în cameră și ne-a urat ședere plăcută, cerându-ne scuze că nu mai putea rămâne cu noi la povești din cauza unor chestiuni delicate pe care, după cum a ținut să ne asigure, trebuia să le rezolve numaidecât. Am încuiat ușa după el și am început să ne pregătim hainele de drumeție. În acea cameră, lemnul era predominant și culoarea maro era de departe cea mai bine reprezentată din întreg spectrul cromatic. Apetența românilor autentici pentru tot ceea ce-i „rustic” nu cunoaște granițe; din niciun fel de încăpere, de la restaurante, cafenele, hoteluri și pensiuni până la sucursale de bănci, sedii de firmă sau case de toleranță, componenta rustică nu trebuie să lipsească. Și cu cât un spațiu e mai rustic, cu atât persoanele care-l populează se străduiesc să pară mai primitoare. Am ieșit pe balcon pentru a admira peisajul de un alb spectaculos. De undeva din depărtare, un zgomot inițial nedeslușit, dar care apoi creștea odată cu trecerea timpului, anunța sosirea unor noi musafiri. O gașcă de șase motocicliști opri în fața porții. David îi aștepta și câinele stătea cuminte lângă el. Unul dintre motocicliști, care adusese cu el pe locul din spate o tipă ca pe o prințesă a șoselelor, a mers către proprietarul pensiunii și s-au îmbrățișat de parcă ar fi fost frați. Afară era înnorat, dar fără să fie întuneric, pentru că norii formau un al doilea cer - unul suspendat la o înălțime mult mai joasă - și în albul lor primordial se confundau cu dealurile ascunse în spatele zăpezii, granița dintre cele două dimensiuni estompându-se până la dispariție, ca într-un purgatoriu circular. Abia când tipa care coborâse de pe motocicleta fratelui sau camaradului lui David (nu știam la momentul respectiv cine era) și-a dat jos casca de protecție a răsărit un soare dogoritor sub atingerea căruia începeam să transpir ca la plajă. Îmi era frig și cald în același timp. Blonda din alt departament și David s-au sărutat amical, abia atingându-și obrajii într-un gest plin de curtoazie. Camelia mi s-a alăturat pe balcon pentru a admira peisajul. Nu înainte de a intra înapoi în cameră mi-a făcut un semn, mișcându-și capul într-o parte, și mi-a spus că tipa care stătea la poartă cu prietenii ei motocicliști ne făcuse cu mâna la benzinărie. I-am răspuns că, într-adevăr, o cunoșteam, dar asta pentru că eram colegi de muncă și că, la benzinărie, nu fusesem atent când a făcut cu mâna în direcția noastră. Apoi am lăsat subiectul să se stingă undeva între omisiune și uitare. În fine, ne-am echipat corespunzător pentru un traseu de dificultate medie, Beliș - Crucea Iancului. Camelia și-a luat aparatul foto, punându-și în rucsac și trepiedul, în eventualitatea în care s-ar fi ivit ocazia de a fotografia vreun loc sau fenomen ieșit din comun. Rex, câinele proprietarilor pensiunii, s-a repezit cu entuziasm către noi de îndată ce am pășit afară. Sărea în jurul nostru și ne implora să îi acordăm atenție, ba chiar ne prindea gleznele într-o încleștare prietenoasă a fălcilor sale. Am încercat să îl mângâiem, dar cum simțea că îi acordăm atenție, se repezea și mai tare asupra noastră și, la un moment dat, aproape că ne-a aruncat la pământ. Dat fiind că nici David și nici soția sa nu se aflau prin preajmă pentru a-i diminua elanul, am depus eforturi serioase pentru a ieși din curte fără câine. Pensiunea se poziționa pe un platou întins și era separată de celelalte căsuțe și pensiuni din localitate, de jur împrejurul acesteia înălțându-se brazi de toate dimensiunile, ca și când ar fi fost păzită și ferită de privirile musafirilor nepoftiți. Camelia își pusese aparatul foto pe după gât și profita de fiecare metru pe care îl parcurgeam pentru a imortaliza momentele într-o succesiune de cadre. De altfel, acesteia nu-i scăpa niciun cadru, ci explora toate unghiurile mai mult sau mai puțin posibile, mai mult sau mai puțin ascunse ale naturii pe care o descopeream și care, la rândul ei, ne descoperea mirarea crescând pe măsură ce ne îndepărtam de pensiune și lăsam în urmă terenurile cucerite de om. Plonjasem în necunoscut, dar nimic din ceea ce, în mod normal, ne-ar fi determinat să fim precauți nu mai conta. Tot ce se desfășura pe dinaintea ochilor noștri avea un caracter inefabil; timpul rămăsese în loc și nici eu nu mai eram același în vreme ce înaintam într-un cadru în care zăpada, brazii, cerul lăptos și păsările care despărțeau planurile terestru și celest prin zborul lor liniar se arătau impasibile în fața scrutării noastre. Mintea mi se golise de orice conținut apocaliptic - eram cuprins de beatitudine și doar zăpada trosnind sub fiecare pas mă rupea din acea transă readucându-mă cu picioarele pe pământ. Ne îndepărtaserăm atât de mult de pensiune, încât telefoanele noastre nu mai aveau deloc semnal. Într-un final, intraserăm într-o pădure și ascultam muzica vântului îndepărtând albul de pe unele crengi ale brazilor. Marcajul cu punct albastru ni se arăta pe câte un trunchi de brad pentru a ne indica faptul că eram pe drumul cel bun și de fiecare dată când îl zăream răsuflam ușurați. Din câte ne puteam da seama la o scanare superficială a împrejurimilor, eram singuri, nici un om și nici un animal nu se intersecta la acea oră cu destinele noastre. Însă după ce am mai înaintat cam cinci minute, ecoul câtorva voci angajate într-o discuție aprinsă îmi lovi timpanul și-mi trezi curiozitatea. I-am spus Cameliei să nu înainteze, ci să mă aștepte exact acolo unde se afla sau să se deplaseze doar în cerc, în cazul în care voia să mai pozeze câte ceva. Aceasta îmi reproșase discret faptul că ne abăteam de la plan și, pe un ton de resemnare, mă sfătuise să am grijă și să nu merg prea departe. Pășeam discret, pentru a nu fi reperat, în timp ce mă deplasam cu lentoare spre perimetrul de unde, cel mai probabil, se auzeau vocile care-mi perturbaseră șirul gândurilor pe care încercam să le aliniez acalmiei din jur. Pentru a ajunge într-un loc în care să pot trage cu urechea la discuția cu ecou și, în același timp, să nu fiu observat, mă ascundeam după brazi. Brad după brad, m-am apropiat la o distanță confortabilă față de persoanele care se întâlniseră în pădure ca să discute. Am fost surprins când am văzut că una dintre persoane era chiar David, proprietarul pensiunii la care ne cazasem, iar o altă persoană era motociclistul care o adusese pe blonda din alt departament în partea din spate a vehiculului său. A treia persoană nu îmi era cunoscută. Ajunsesem într-un punct din care puteam distinge cuvinte și observa gesturile făcute de aceștia. Discutau despre niște afaceri cu fructe și câteva dificultăți întâmpinate în timpul ultimului transport; concluzia la care ajunseseră era că banii nu mai puteau fi depozitați în cutiile cu banane. Numele „Bananas Garden” mi-a rămas în minte. Discuția a continuat pe acest subiect, urma să aibă loc o serie de controale la unul dintre partenerii lor, astfel că făceau schimb de nume și numere de telefon, stabileau cine ce cunoștințe sus-puse avea care să poată interveni în chestiunea respectivă. Filmasem cu telefonul o bună parte din conversația celor trei evazioniști, însă a doua zi, după ce am ajuns acasă, am vizionat filmarea pe laptop și am constatat că nu era bună de nimic, nu se auzea nici măcar un cuvânt din cauza vântului care s-a insinuat între mine și înfăptuirea actului justițiar. Din câte mai înțelesesem, operațiunile secrete derulate de cei trei în strânsă legătură cu individul care coordona întreaga afacere riscau să fie compromise în mod irevocabil, și-asta pentru că, cel mai probabil, potrivit concluziilor la care ajunseseră partenerii de afaceri ilicite, cineva cunoscut le deconspirase mecanismul de fentare a legii. Îmi pusesem telefonul în buzunar și părăsisem în liniște locul faptei înainte ca indivizii să facă același lucru și să dau nas în nas cu ei. Am ajuns înapoi în punctul de unde mă îndepărtasem de Camelia și am găsit-o pe aceasta așa cum am lăsat-o, fotografiind brazii. Cu trepiedul înfipt în zăpadă, Camelia își schimba poziția după fiecare poză pentru a se adapta inerției modelelor cu frunze aciculare. Fericirea pe care unii oameni o găsesc în lucrurile mărunte îi face să uite de marele monument al minciunii care să ridică în jurul lor. Și este acel tip de fericire pe care, de la o vârstă, nu am mai reușit să o experimentez mai mult de câteva ore fără întrerupere reproducându-mi-o în minte cu ajutorul unor amintiri din copilărie. Senzații de bucurie pe care doar o minte neantrenată în filosofia morții le poate trăi, de genul celor care îți inundă creierul de copil atunci când, în România abia ieșită din comunism, înainte de anii 2000, primești cadou prima ta bicicletă BMX sau primul computer Pentium 1. Camelia și-a aruncat trepiedul înapoi în rucsac și ne-am continuat drumeția. La un moment dat, ieșiserăm din pădure, ajungând la șosea, și înaintam pe marginea drumului pe care, din când în când, mai trecea câte o mașină ce ne scutura mersul lent. Încurcaserăm marcajele turistice, fapt care ne-a abătut de la scurtătură și, prin urmare, ne aflam pe traseul mai lung. De-o parte și de alta a șoselei acoperite de o pojghiță subțire de gheață, brazii susțineau tone de zăpadă și noi ne plângeam, fără să ne dăm seama de contrastul frapant, de cele câteva kilograme în plus pe care le căram în spate. După zece minute de mers fără să scoatem vreun cuvânt, fiind cu privirea când în partea stângă, când în partea dreaptă pentru a absorbi cât mai mult din elementele peisajului, ajunsesem la un pod flancat de două parapete scunde care împiedicau mașinile să cadă în prăpastia de dedesubt. Nu părea să existe niciun culoar pentru drumeții care ar fi vrut să traverseze podul, însă am mers încet, cât mai aproape de parapetul de pe sensul opus direcției noastre, ca să vedem în orice moment mașinile care s-ar fi îndreptat spre noi. Din câte mi-am dat seama cercetând cu atenție marginea drumului în timp ce traversam podul, exista, totuși, un fel de spațiu pentru pietoni ca un trotuar îngust, dar nu se vedea întrucât era acoperit de stratul gros de zăpadă care rămăsese, cel mai probabil, de la ultima deszăpezire. Ne aflam pe DN1R, parcursesem mai bine de jumătate din distanță, și mai aveam de lăsat în urmă câteva sinuozități înainte de a intra pe DJ107P. Iarna este anotimpul cu care mă identific cel mai bine, poate și fiindcă unele dintre cele mai pregnante amintiri pe care le-am acumulat de-a lungul anilor datează din timpul iernilor în care, de îndată ce intram în vacanța de sărbători, mergeam la bunici și, cum zăpada și gheața acopereau toate drumurile, toți copacii, toate casele și toți oamenii, sărăcia și lipsurile acelor oameni pe care tranziția i-a abandonat erau împachetate în nuanțe deschise, strălucitoare, conferindu-le demnitate - erau proverbialul gunoi ascuns sub un covor alb din lână. Spre deosebire de verile toride din acel sud profund al României, când proverbialul gunoi se revărsa în toată splendoarea sa, în nuanțe palide. Și în timp ce ne îndreptam spre Crucea Iancului, procesul fiind mult mai satisfăcător decât rezultatul, îmi extrăgeam energia și entuziasmul din acel peisaj cu rol de ascundere a gunoiului sub covor. Când am ajuns la destinație, după încă treizeci de minute de mers fără pauză, am putut admira și fotografia o cruce albă, din piatră, acoperită de un strat discret de zăpadă, care era delimitată de un gărduleț din lemn - acela fiind locul unde mii de moți îl sărbătoresc în fiecare an pe Avram Iancu. Deși nimeni nu-i poate contesta însemnătatea istorică, pentru cei care nu sunt de-ai locului, din Mărișel sau din împrejurimi, platoul întins și înconjurat de brazi, în mijlocul căruia se ridică o cruce de dimensiuni modeste, este o atracție mai mare decât crucea în sine, chiar și decât istoria în sine. Ca atare, străinii sunt mai atrași de dimensiunea geografică a unui loc anume, întrucât poate fi receptată senzorial la timpul prezent de orice om, în contrast cu istoria, pe care o simt și resimt doar cei atinși de evenimentele trecute, precum și de generațiile care îi succed. Platoul era împânzit de turiști, poate în număr mai mare decât ne-am fi așteptat, iar Camelia umplea rândurile celor care fotografiau tot ce prindeau. În spațiul îngrădit unde se afla Crucea Iancului observasem o siluetă care îmi inspira un oarecare aer de familiaritate. Aceasta părea că vorbește într-un reportofon. M-am apropiat discret de persoana respectivă și mi-am dat seama cu uimire, inițial refuzând să ajung la această concluzie, că era chiar doamna Stavropol, pe care n-o mai întâlnisem de la încheierea tratamentului psihoterapeutic. Am intrat în discuție cu aceasta, însă la început nu mă recunoscuse, ci doar după ce mi-am dat jos căciula cu urechi îmblănite, care-mi acoperea fața aproape în întregime, și-a dat seama, la rându-i, cine sunt și a schițat un zâmbet discret. Mi-a mărturisit că eram ultima persoană pe care s-ar fi așteptat s-o întâlnească acolo și am asigurat-o de reciprocitatea acestei surprize. Ne angajasem într-un schimb de impresii. I-am redat pe scurt traseul mutării mele din Tristești în Cluj-Napoca și mă asculta cu atenție, părând de-a dreptul impresionată de schimbarea prin care trecusem. Apoi aceasta mi-a spus că își luase un an sabatic după moartea tatălui său și că, în acest timp, voia să viziteze toate obiectivele turistice din România. Urma să adune impresii, date, informații istorice, obiceiuri și superstiții etc. din toate locurile pe care le va fi vizitat și intenționa să scrie un tratat psihologic ca o hartă a particularităților psihoafective ale românilor așa cum au fost modelate de mediu și de influențele culturale. Doamna Stavropol urma să stea în Beliș până luni, inclusiv, și dorea să bifeze toate atracțiile turistice din zonă. Vizitase deja Cluj-Napoca unde-l întâlnise pe Daniel David, care lansase în toamna acelui an „Psihologia poporului român”, și-i propusese o colaborare în vederea concretizării ideilor pe care le avea. M-a întrebat dacă venisem singur în Beliș, apoi a ținut să precizeze că ea pornise într-o călătorie pe cont propriu ca să se poată concentra mai bine asupra studiului pe care voia să-l ducă la bun-sfârșit. I-am spus că eram cu logodnica mea, care atunci părea pierdută în mulțime. Începusem să-i povestesc despre jurnalul meu, despre cum așternusem pe hârtie toate discuțiile din timpul ședințelor la cabinet și, mai important, despre cum reușisem să imortalizez revelațiile pe care doamna Stavropol mi le moșise cu răbdare și talent. I s-a părut interesantă ideea mea și m-a întrebat dacă aveam de gând să public acel jurnal sau doar îl țineam în sertar pentru mine. Nu luasem încă o hotărâre definitivă în legătură cu o posibilă publicare a jurnalului, însă o asigurasem ca datele personale îi erau pe mâini sigure. S-a amuzat copios când am rostit numele cu care o botezasem în jurnal, doamna Stavropol, pentru că nu era o doamnă în sensul tradițional al cuvântului și nici nu avea origini grecești, dar a apreciat faptul că-i atribuisem o identitate în acord cu pasiunea sa pentru filosofia greacă. - Dacă vrei să publici jurnalul și ai nevoie de ceva ajutor, îl pot parcurge o dată ca apoi să-ți ofer indicații, sugestii ș.a.m.d. - Mi-ar face o mare plăcere, dar nu știu cum aș putea să vi-l trimit, pentru că nu îl am decât în format fizic, l-am scris într-o agendă, mi s-a părut mai organic, mai personal să-l scriu astfel, dacă înțelegeți. I-am răspuns imediat. Aș putea să vă trimit o xerocopie, eventual… - Nu e nevoie, nu trebuie să te deranjezi. Dar în cazul acesta… mi-ar plăcea să-mi citești cândva din el, mi-a mărturisit doamna Stavropol. - Dacă ne sincronizăm în vreun fel, da, putem organiza o sesiune de lectură. - Mai ai numărul meu de telefon, nu? Mă întrebase doamna Stavropol. - Da, cred că da… Scosesem telefonul din buzunar și-i căutam numele în agendă. Este cel care se termină în 019? - Acela este, nu l-am schimbat. - Vă dau un semn când mai ajung prin Tristești, dacă e… - Nu-i o idee rea! Aceasta se uită la telefon scuzându-se că trebuia să întrerupă brusc șirul discuției. Era timpul să se întoarcă la cabana unde se cazase cu două zile în urmă. Mi-a dat numele cabanei, în caz de ceva. Ne-am luat rămas-bun și am privit-o cum se îndepărta în zare, pierzându-se printre brazi. Am părăsit și eu perimetrul în care se afla Crucea Iancului încercând s-o găsesc pe Camelia. De îndată ce ne-am regăsit, am întrebat-o dacă mai voia să fotografieze ceva, iar dacă nu, i-am sugerat că ar fi fost mai bine să ne întoarcem; eventual, am fi putut să ne continuăm plimbarea prin Beliș ca să mai facem și altceva în afara pensiunii până a doua zi de dimineață, când urma să plecăm. - Funny thing, Cami… Știi cu cine m-am întâlnit mai devreme aici, de fapt, chiar acolo, la Crucea Iancului? - Nu, n-am nicio idee, dar am văzut că discutai cu cineva. Era de la muncă? - Nu, de data aceasta, nu! Încerci să ghicești? - Cum aș putea?... Îmi răspunsese Camelia pe un ton dubitativ. - M-am întâlnit cu doamna Stavropol, tipa care mi-a fost psihoterapeut în Tristești. Ți-am mai povestit despre ea. - Uau, asta da coincidență! Interveni Camelia. - Asta mi-am zis și eu! Am intrat în pădure și ne-am pierdut și noi printre brazii care-și purtau povara albă într-o liniște mormântală. * După acea zi plină de activități fizice epuizante, eu și Camelia căutam să ne relaxăm, astfel că ne-am așezat pe una dintre canapelele amplasate în holul-restaurant al pensiunii, menit să impresioneze turiștii chiar înainte ca aceștia să ajungă în dreptul recepției. Eu am comandat o bere, iar Camelia și-a ales un vin Chardonnay - un soi pe care i-l tot recomandase una dintre prietenele sale. La doar câteva minute după ce ne-am așezat, David a venit la noi ca să ne întrebe dacă totul fusese în regulă și dacă ne-am simțit bine la ei. L-am asigurat că a fost fain și că totul era în ordine. Mai era o „chestiuță”, ne-a zis acesta schițând gesturile unui om care ar vrea să plece, dar se răzgândește în ultimul moment. - Dacă ne puteți ajuta cu două semnături, v-aș fi recunoscător pentru totdeauna! Avem o inițiativă cu acoperire națională, adică eu și familia mea suntem direct implicați, și la anu’ e foarte posibil să fie acceptată, însă cu cât suntem mai mulți, cu atât o să fie mai bine. Mi-a spus acesta arborând același rânjet cu care ne întâmpinase dis-de-dimineață. - Despre ce este vorba mai exact? L-am întrebat cu o doză de suspiciune în glas. - Vrem să corectăm o eroare care s-a strecurat în Constituția României și, pentru asta, vrem să organizăm un referendum prin care să întrebăm cetățenii dacă sunt de acord cu propunerea noastră. Suntem convinși că majoritatea o să fie, doar vrem să aducem lucrurile pe un făgaș normal, să fie bine pentru toată lumea. Vedeți, în articolul 48 din Constituție referitor la familie, există exprimarea ambiguă „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți…” și noi vrem să înlocuim „soți” cu „un bărbat și o femeie”, așa cum a lăsat bunul nostru Dumnezeu. - Și dacă rămâne termenul „soți” se întâmplă ceva rău? E ceva atât de rău la acest cuvânt, încât să merite toată osteneala? L-am întrebat, deși intuisem încotro avea să se îndrepte discuția. Simțeam că îmi explodează cutia craniană din cauza nervilor. Subiectul acesta îmi adusese aminte de Tristești; mai exact, îmi adusese aminte de un eveniment pe care-l trecusem în uitare și cu care învățasem să trăiesc mulțumită sesiunilor de psihoterapie avute cu doamna Stavropol. Începea să mă ia amețeala și un atac de panică se instala încet-încet. - A, nu, n-am zis că ar fi ceva în neregulă cu termenul ăsta, doar că, vedeți dumneavoastră, poate lăsa loc interpretărilor și mâine-poimâine o să vedem că se însoară om cu găină sau capră, cum am auzit că s-a întâmplat prin Vest. - Adică vă folosiți de un instrument de putere politică pentru a limita drepturile individuale a milioane de oameni?! Inițial, din cauza nervilor, nici nu băgasem de seamă argumentul imbecil pe care-l invocase. Îmi venea să îl lovesc cu sticla de bere de pe masă și apoi să-i strivesc capul sub bocanc până nu mai rămânea niciun pic de viață în puiul acela de tiran ascuns în spatele minciunii de care totalitarismul s-a uzitat în decursul istoriei: binele comun. În schimb, am ales să fiu percutant doar în discurs. - Noi nu promovăm decât normalitatea și sănătatea, nu vrem să ne atingem de libertățile cetățenilor model. Interesul nostru coincide, suntem convinși, cu interesele tuturor oamenilor de bună credință din această țară. Vorbea pe un ton calm ca orice iezuit și nu părea atins în nici un fel de ceea ce-i spuneam. Râdea și își păstra amabilitatea ca și când ar fi fost teleghidat sau, pur și simplu, un psihopat îmbrăcând rolul de cucernic. - Vorbiți ca un idealist! Aproape că m-am răstit la el și m-am abținut de la a-i arunca în față apelativul „sectant”. Dar am continuat, impulsionat de atacul de panică pe care amintirile din Tristești îl scoseseră la suprafață. - Și apropo de interese, că tot ați menționat mai devreme… În ce mă privește, m-am convins de mult că interesele politice pervertesc nu prin ideile pe care le promovează, ci prin ceea ce se află în spatele ideilor pe care le promovează! O agendă politică este întotdeauna închisă atunci când este prezentată publicului larg, arătându-i-se doar copertele sale din piele, în diverse culori menite să impresioneze, însă între coperte se află adevăratele intenții și planuri ale actorilor politici, pe care doar ei și păpușarii lor le cunosc. Aceștia actori politici și păpușarii din spatele lor au alimentat încă din vremuri de mult apuse mitul idealistului, al omului care se sacrifică pentru ideile nobile pe care nu le scrutează și în care crede, prin urmare, orbește. În realitate, idealistul este expresia fixației patetice, concretizată într-un mănunchi de oase, vene, artere, cartilagii, carne, piele și pilozități. Idealistul este omul care ar fi vrut ca pasărea Dodo să nu dispară niciodată și zăbovește asupra faptului împlinit, în sensul în care nu se poate împăca cu gândul că natura este nemiloasă și acționează ca un tăvălug nimicind toate entitățile care îi stau în cale și care nu își pot ajusta parametrii existențiali la mersul ei. Prin urmare, idealistul caută cu asiduitate să subordoneze realitatea complexă și impasibilă față de subiectivitatea umană schemei sale cognitive în textura căreia i-au fost inoculate impresii, atitudini și comportamente pre-științifice, unde elementele limbajului popular - supus invariabil superstițiilor și cunoașterii oarbe - au îndeplinit rolurile de seringă și ac. Și, în această ecuație, politica este mâna invizibilă care manipulează cu dexteritate seringa și acul, anesteziind simțul critic al idealistului și folosindu-se de acesta ca de orice idiot util. Există o mulțime de ticuri pe care oamenii le dezvoltă în timp, cel mai probabil dintr-o nevoie inconștientă, care ajunge să capete contururi caricaturale, de a se ancora în realitate. În ceea ce mă privește, la nervi sau sub stres, simțind nevoia acută de a ține situația sub control, tind să îmi bombardez partenerii de dialog cu un torent discursiv al cărui debit verbal le depășește cu mult capacitatea de receptare a ceea ce doresc să transmit. E un lucru pe care doamna Stavropol mi l-a adus la cunoștință într-o manieră cât se poate de clară. - Asta înseamnă că nu o să semnați, așa-i? Mă întrebase David oarecum dezamăgit. Atenția cu care mă privea în timp ce-i vorbeam și, deopotrivă, golul din privirea sa îmi întorceau stomacul pe dos. Nu voia să audă sau, și mai îngrijorător, nu putea să audă. Își masca intoleranța în spatele bunelor intenții și-a amabilității lucrative. Intoleranța, indiferent de cine o învederează, este opusul apelului la rațiune. Intoleranța și ignoranța sunt indisolubil legate, pentru că ambele sunt incapabile de a opera cu nuanțe și de a admite validitatea, chiar și parțială, a punctului de vedere opus, acolo unde acesta este susținut de argumente solide și nu constă într-un simplu artificiu lozincard, așa cum a fost exemplul lui David cu omul care s-a însurat cu capra. I-am urat noapte bună și ne-am retras în cameră fără a-i semna elucubrația cu care a crezut că ne poate păcăli. I-am spus Cameliei că trebuia să plecăm acasă la prima oră a dimineții. Nu s-a opus cerinței mele, pe care am formulat-o pe un ton imperativ, cum nu obișnuiam să fac, dar ea m-a înțeles pe deplin și nici nu a căutat să mă descoasă în legătură cu acea schimbare de dispoziție care ascundea o parte a trecutului meu pe care nu i-o împărtășisem și care, la momentul respectiv, ieșise brusc la suprafață. Urcând scările, simțeam spațiul îngust dintre etaje, pe unde nu puteau trece mai multe persoane decât una în spatele celeilalte, ca pe un costum de scafandru care îți strânge fiecare centimetru al trupului și-ți provoacă furnicături. Scufundat în propriile amintiri, respiram greu și totul se transforma într-o cursă de evadare din nisipurile mișcătoare ale conștiinței. Aceeași senzație de sufocare și încorsetare la care eram supus în timp ce urcam scările mă cuprinsese și după ce am ajuns în cameră, persistând mai bine de o jumătate de oră. Căldura artificială, degajată de caloriferele din oțel, amplifica această senzație și simțeam o nevoie acută de a merge afară, de a penetra cu cele treizeci și șase de grade ale corpului uman gerul atotcuprinzător care m-ar fi eliberat din chingile claustrării. Ne naștem singuri, trăim singuri și murim singuri, și nici măcar nu învățăm să comunicăm, doar vorbim de dragul de a ne asculta propria persoană vorbind și mai receptăm rareori câte o idee care ne convine din partea interlocutorilor noștri. Ca atare, dăm dovadă de egocentrism când ne adresăm cuiva și de solipsism când cineva ni se adresează. Am ieșit din pensiune pentru a mă plimba prin curte și pentru a-mi limpezi gândurile ca mintea să nu-mi mai impulsioneze bătăile inimii și să-mi permită să susțin un ritm respirator normal. Priveam în sus și vedeam o pânză neagră pe suprafața căreia mii de licăriri semnalau moartea tot atâtor corpuri cerești, plină de lumină și creatoare de mister. Cu mâinile plantate adânc în buzunarele gecii, mă îndepărtam de pensiune, mergând spre gardul din bușteni vechi care împrejmuia proprietatea. Ajuns în dreptul acestuia, încercam să străpung cu privirea peisajul inundat de beznă, zăpada și brazii care-și pierduseră nuanțele distinctive din timpul zilei și care atunci erau una cu întunericul și cu mintea mea, apoi începeam să disting din ce în ce mai clar, venind de undeva din spate, zgomotul produs de fuga unui animal în zăpadă. M-am speriat, întorcându-mă brusc și simțind cum aproape cincizeci de kilograme de blană se împinseseră cu putere în mine, fapt care m-a făcut să-mi pierd echilibrul și să cad la pământ. Rex, câinele proprietarilor pensiunii, scăpat probabil din țarcul său, sărise asupra mea și încerca să-mi sfârtece brațul stâng aruncându-mi priviri amenințătoare cum fac unii câini turbați. Geaca pe care o purtam, compusă din mai multe straturi de material, a împiedicat câinele să-și înfigă colții în antebraț. Eram surescitat, glandele suprarenale pompându-mi adrenalină în tot corpul, însă, printr-un moment de inspirație, am reușit să mă eliberez din fălcile animalului care încerca să anihileze intrusul de pe proprietatea stăpânilor săi. I-am aruncat zăpadă în față, insistând prin frecare asupra zonei ochilor, ceea ce l-a demobilizat și l-a făcut să-și piardă echilibrul. Mi-a dat drumul la braț, moment în care m-am ridicat printr-o smucitură caraghioasă, dar necesară, a trupului și am luat-o la fugă prin curtea pensiunii. Am intrat în foișor și am pus mâna pe primul obiect pe care-l găsisem, o toporișcă de tăiat lemne pentru grătar. Câinele făcea tumbe în dreptul pensiunii și schelălăia, atrăgând atenția unor turiști care tocmai atunci treceau prin dreptul ferestrei de la intrare și care au chemat-o repede pe soția lui David. Aceasta s-a repezit asupra câinelui și-l cerceta cu atenție, după care i-a imobilizat capul pentru a-i șterge zăpada și gheața din ochi cu mâneca gecii. Foișorul nu era luminat, așa că puteam sta ascuns în întuneric fără să fiu văzut de nimeni. Soția lui David a luat câinele și l-a dus înapoi în țarc. Răsuflasem ușurat și părea că adrenalina îmi curățase mintea de reziduurile memoriei, pentru că eram de-a dreptul fericit că scăpasem nevătămat din lupta cu Rex. Stăteam întins pe una dintre băncuțele din foișor cu toporișca sprijinită de piept, numărându-mi bătăile inimii. Râdeam în sine mea când mă gândeam la replicile pe care mi le-ar fi dat adepții psihologiei pozitive și-ai Secretului, potrivit cărora atrăgeam numai necazuri cu gândirea mea negativă, în loc să zâmbesc în fața adversităților vieții și să gâdil cu entuziasmul radiant al nebunilor înseși razele de soare. Cum stăteam pe băncuță și încercam să-mi schițez în minte un plan de rezervă pentru situația în care RCBC nu mi-ar fi dat o veste bună, am observat că în perimetrul unde mă aflam, cuprins aproape în totalitate de întuneric - foișorul fiind poziționat la distanță de pensiune, aproape de intrarea în pădure - o lumină ca de fulger îndepărtat apărea când și când. M-am ridicat de pe băncuță în încercarea de a găsi sursa acelei lumini. Părea că pseudo-fulgerul venea din pădure și ajungea timid până la foișor, dar scădea atât de mult în intensitate pe măsură ce te apropiai de pensiune încât devenea irelevant, dacă nu chiar imperceptibil. Fiind încă agitat și clocotind de adrenalină după asaltul canin la care tocmai fusesem supus, mă îndreptam către sursa luminii și aveam grijă să nu fiu observat sau să nu calc strâmb. Pornisem lanterna telefonului și încercam să mă orientez după pseudo-fulgerul care devenea din ce în ce mai puternic și simțeam cum pulsul îmi crește din nou pentru a trimite mai mult oxigen la creier, punându-mi totodată în ariergardă răspunsul de luptă sau fugă. Pseudo-fulgerul scăpăra dintr-o cabană aflată în spatele unui gard înalt de vegetație, care, cel mai probabil, avea rolul de a o ascunde în timpul zile de persoanele care s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo. M-am strecurat printre tufișuri, arbuști și brazi, intrându-mi zăpadă prin mânecile gecii, pe la gât și prin bocanci, și am reușit cumva să ajung în partea din spate a cabanei, unde nu era decât o fereastră mică pentru aerisire. O lumină roșie, de data aceasta cu un flux de transmitere constant și cu o rază de acțiune scurtă, se străduia să se strecoare afară prin geamul care o ținea prizonieră. Dintr-o dată mi-a trecut prin minte că dacă această cabană ar fi avut, la rându-i, un dulău de pază, cel mai probabil, n-aș mai fi avut același noroc. Dar mă gândeam, în timp ce transpiram din abundență, și că n-ar fi avut nici un sens ca o cabană ascunsă atât de bine să aibă un câine de pază. Părea o construcție din lemn destinată întrebuințării ocazionale. Mergeam cu pași mărunți spre zona de intrare, de unde pseudo-fulgerul irupea cu zgomot, și am acostat la una dintre ferestre stând ghemuit ca să nu fiu observat. Se puteau vedea câteva umbrele negre ce se împleteau cu lumina roșie într-o atmosferă intimă și mai multe aparate foto montate la distanțe egale pe trepiede. O zărisem pe blonda din alt departament dezbrăcată aproape complet, fiind în țâțele goale și, în partea de jos, acoperită doar de niște chiloți tanga, iar în picioare purta pantofi cu toc înalt. Alături de ea se aflau și alte tipe echipate într-o manieră similară. Recunosc că am rămas uimit când am văzut că unul dintre fotografi era David, proprietarul pensiunii, care mânuia un aparat foto profesionist și părea să absoarbă fiecare cadru și poziție în care le instruia pe tipe să se așeze ca să le surprindă în ipostaze cât mai senzuale. Intuiam că voia să redea cât mai fidel dorința de uniune dintre un bărbat și o femeie, cu tente extraconjugale. Pe sub nasul somnambulilor se desfășoară o lume pestilențială, dar mult prea inodoră, incoloră și insipidă pentru simțurile lor adormite. Ascunși după o perdea de cucernicie și virtuozitate, balaurii prosperă și eliberează vidul ignoranței asupra unei societății libere, bazate pe încredere între oameni… și prezente la propria înmormântare, fapt care le conferă puteri nebănuite în fața acesteia. Dar dacă ipocriții ar ajunge să spună adevărul dintr-un impuls pe care nu l-ar putea controla, tagma lor ar fi împinsă spre extincție. Ideile care-mi veneau și întreg procesul electrochimic de generare a acestora prin activarea conexiunilor neuronale erau eclipsate de sunetul blițului și de lumina fulgerătoare care-mi biciuia retina, făcând aproape imposibilă urmărirea cu atenție a acelui spectacol decadent. Modelele își mai ridicau din când în când mâinile, înfigându-și degetele prin buclele de păr cu o îndoire obraznică a brațelor, iar lumina aparatelor foto se revărsa asupra lor și, cum izvora din mâinile unui familist adevărat, chiar cucernic, le spăla de păcate. Totul pe un fundal roșu. Hotărât să plec, m-am dat într-o parte ca să nu fiu observat trecând prin dreptul ferestrelor de la intrare, însă de nicăieri mi-a apărut în cale o coajă de banană, ascunsă fiind în zăpadă, pe care am călcat și din cauza căreia am căzut pe spate ca în comediile americane. Scena a fost de un absurd pe care nu-l puteam percepe ca atare în secundele ulterioare căzăturii, doar o durere acută de spate și imposibilitatea de a trage aer în piept pe moment se regăseau în centrul atenției mele. M-am rostogolit cât de repede am putut către latura din spate a cabanei, punându-mă în șezut, rezemat de lemnul rece al peretelui exterior. Și am putut auzi imediat după aceea ușa deschizându-se și vocea lui David care-l întreba pe cel alături de care se afla dacă și el auzise „zgomotul acela” sau îi se păruse lui. Din fericire, am dedus că nu mai rămăsese nicio urmă proaspătă de bocanc pentru că trebuie să le fi măturat cu rostogolirea mea, în zăpadă arătându-i-se privitorului doar forme disparate pe care nu le putea atribui prezenței unui intrus. Am mai zăbovit câteva minute rezemat de peretele din lemn, asigurându-mă că David și celălalt fotograf cu care ieșise din cabană se întorseseră la obiectul muncii. M-am strecurat cu ceva dificultăți în afara perimetrului ascuns în spatele vegetației din pricina căzăturii suferite. Mă dureau picioarele și spatele, șchiopătând vizibil, însă aveam o stare de spirit bună deoarece scăpasem fără să fiu târât în vreo altercație de un evazionist cu frica lui Dumnezeu, a cărei ipocrizie avea tente potențial criminale. Mi-am verificat telefonul și am văzut că aveam două mesaje și un apel pierdut de la Camelia, dar nu mai era mult până să ajung la cabană, așa că nu i-am răspuns. Când am ajuns în dreptul foișorului, am sunat-o și i-am spus că urma să urc în cameră. I-am furnizat o versiune simplificată a înlănțuirii de evenimente, ca să nu-i dau și alte bătăi de cap și să-i curm definitiv încrederea în omenire, spunându-i că am fost atacat de câinele proprietarilor, apoi m-am refugiat în foișor și, cum stăteam întins pe băncuță pentru a-mi reveni din șoc, adormisem probabil dintr-o nevoie acută a creierului de a se odihni. A doua zi de dimineață ne-am adunat lucrurile și am plecat fără prea multe discuții, doar gândul la puiul acela de tiran zâmbăreț îmi întorcea stomacul pe dos. Venim de nicăieri și ne întoarcem de unde am venit. Jurnal III. Confesiune Cameliei - Stăteam la semafor împreună cu Alex și așteptam culoarea verde, apoi am văzut o gașcă de țigani îndreptându-se spre noi… - Cuvântul „romi” cred că e mai civilizat pentru a-i desemna pe concetățenii noștri de etnie romă, mă întrerupsese doamna Stavropol pe un ton calm, didactic, ba chiar vecin cu amiciția. - Sunt de acord, e mai civilizat și îl folosesc ori de câte ori contextul este unul civilizat, i-am răspuns la fel de calm, deși mă aflam, la vremea respectivă, sub influența traumei suferite. Pentru mine, „romi” sunt exclusiv concetățenii noștri de etnie romă, printre care și unii colegi, prieteni sau simple cunoștințe de-ale mele, care au renunțat la cea mai mare parte a obiceiurilor și tradițiilor țigănești - cele antisociale, care-i determină să se constituie în clanuri și grupări infracționale, pentru că, din principiu, nomazii nu respectă legile impuse de populațiile sedentare - și au răspuns apelului de înfrățire întru civilizație cu brațele deschise. Pe când țiganii, tributari stilului de viață caracteristic predecesorilor lor, făcând, în prezent, parte din tagma celor care și-au ridicat palate kitsch fără autorizație de construcție, sunt cei care nu răspund niciunui apel de a respecta aceleași reguli și legi ca noi, de a fi ca noi măcar în fața legii, și de a da curs respectului reciproc. Cei care au făcut tranziția de la vechiul stil de viață spre un stil de viață mai așezat și în acord cu legile țării, adică au abandonat cutumele țigănești, pot fi numiți „romi”. De fapt, sunt simpli cetățeni români, pentru că identitatea lor coincide cu identitatea oficială a acestui stat. De aceea, permiteți-mi să folosesc cuvântul „țigani” fiindcă este mai mult decât potrivit pentru contextul pe care doresc să vi-l descriu. Nu voi discrimina niciodată pe criterii etnice; din punctul meu de vedere, toți oamenii sunt egali până la devoalarea sistemului de valori și credințe al fiecăruia. Însă aleg să fac diferența între oamenii civilizați și necivilizați, măcar dintr-un instinct de autoconservare pe care-l consider justificat, și nu voi ascunde adevărul sub preș. Dar înțeleg prea bine de ce, în această chestiune, se înlătură nuanțele și se marșează pe gândirea de tipul „alb sau negru”, deoarece marea majoritate a oamenilor nu gândește și nu acționează contextual, da, ci discriminează toți membrii unei etnii doar pentru că aparțin acelei etnii. Este un reducționism periculos. Și din cauza acestuia trebuie să suferim cu toții, ajungând să fim obligați de a percepe realitatea într-o manieră binară, ca și când am fi dresați să reacționăm doar la stimulul a) sau b), și, în definitiv, să nu mai gândim deloc. Excursul pe care-l făcusem îi oferise doamnei Stavropol prilejul de a-și nota câteva idei și posibile abordări, din ce puteam intui, în carnețelul său. Nu eram neapărat mândru de pledoaria mea, însă mă simțeam bine în timp ce îmi revărsam frustrările și îi atribuiam neputinței un sens - acela al intelectualității care oferă explicații tranșante și reci ca bisturiul unui chirurg. - Cazurile de care spui există, cu siguranță, însă trebuie să ne întrebăm și dacă sunt sau nu reprezentative pentru întreaga etnie romă. Putem fi siguri că mai mult de jumătate dintre cetățenii români de etnie romă sunt cum spui tu? Părerea mea este că nu sunt. Doar că minoritatea infracțională, ca să rămânem în registrul pe care l-ai creionat, este mult mai gălăgioasă. Îmi răspunsese doamna Stavropol. - Din câte putem intui, nu sunt, într-adevăr, dar tocmai în virtutea acestui considerent aprioric nici nu-i numesc pe toți „țigani” și nici n-o să încep s-o fac, indiferent de natura atrocităților comise de unii dintre membrii acestei etnii care să se răsfrângă și asupra mea. I-am răspuns pe un ton la fel de calm. - Da, îți înțeleg punctul de vedere. Putem merge mai departe, începuseși să-mi povestești și ne-am abătut de la discuție. Doamna Stavropol reveni stăpână pe situație, dar împăciuitoare. - Stăteam la semafor împreună cu Alex și așteptam culoarea verde, apoi am văzut o gașcă de țigani îndreptându-se spre noi, însă nu am schițat nici un gest nelalocul lui, nu ne-am ferit, nu ne-am comportat altfel decât normal. Părea o seară obișnuită în Tristești. Nici nu începusem să fim suspicioși cu privire la persoanele respective. Stăteam și așteptam culoarea verde, dar parcă semaforul nu se mai schimba, fiind unul dintre semafoarele din cartier unde, ca pieton, trebuia să aștepți mai mult decât la altele. Era noapte, trecut de ora 10, într-o zi de duminică, și deși atunci nu prea circulau mașinile pe bulevardul Iuliu Maniu și puteam trece pe roșu, am preferat să așteptăm. Indivizii de lângă noi începuseră să traverseze strada, se îmbrânceau, țipau unii la alții, amenințându-se în glumă și rădeau de fiecare dată când rosteau cuvântul „pulă”. La un moment dat, se opriseră la mijlocul trecerii de pietoni, o mașină trecând cu viteză pe lângă ei, aproape să-i lovească în plin. Aceștia au întors capetele în direcția în care mergea mașină și au început să înjure agresiv pe motiv că șoferul frânase doar în ultimul moment, riscând să-i accidenteze. Când au ajuns de partea cealaltă a bulevardului s-au oprit la semafor și așteptau îmbrâncindu-se. I-am spus lui Alex că mai bine rămâneam pe partea unde ne aflam atunci ca să ne mai plimbam un pic. A înțeles imediat de ce îi propusesem asta și dădu din cap, dezamăgit de reticența mea și aproape că-mi reproșa din priviri rasismul și intoleranța de care m-aș fi făcut vinovat, deși n-am judecat niciodată oamenii după culoarea pielii sau după apartenența etnică, însă i-am discriminat întotdeauna pe gălăgioși, pe recalcitranți, pe cei care te-ar fi putut răni într-un moment sau altul, indiferent de culoarea pielii, indiferent de etnie. Cum spuneam și mai devreme, infractorii trebuie discriminați de non-infractori, de oamenii civilizați care-și văd de treabă, altfel riscăm să ne întoarcem în junglă. Alex, cu care eram prieten din copilărie, fiind, de fapt, cel mai bun prieten pe care-l aveam, descoperise încă din clasa a 7-a că îi plac băieții - era homosexual. Și de când s-a aflat, mai bine zis, de când a descoperit tot cartierul, părinții lui au fost din ce în ce mai marginalizați. (Nu știu cum erau oamenii din orașul acesta, Cami, când eram noi copii, dar populația din cartierul unde am crescut era alcătuită în mare parte din oameni care încă nu făcuseră saltul către secolul 21, oameni bătrâni și foști muncitori în uzinele comuniste, țărani care au fost aduși la oraș pentru a contribui la propășirea societății multilateral dezvoltate a lui Ceaușescu și nu au fost aclimatizați unei culturi urbane bazate pe civilizație, respect reciproc și toleranță - au rămas aceeași țărani, dar la oraș. Făceau parte din muncitorimea clasică, abrutizată și plină de prejudecăți, fără nicio scânteie a intelectului care să-i determine să iasă din bezna comunistă în care aceștia continuau să trăiască în anul 2011. Intoleranța foștilor muncitori din uzinele comuniste nu dispăruse niciodată și, deși lumea din exteriorul lor se schimbase radical, lumea din mințile lor suspendate în trecut era animată de vechiul sat în care trăiau din ce cultivau și în care animalele din ograda întreținută de generații și generații erau în centrul atenției. Și acum, având la îndemână doar instrumentele psihice dezvoltate în acel mediu, printre legume, fructe și animale, în soarele dogoritor de vară care-i epuiza suplimentar în timp ce munceau câmpul, acești oameni erau chemați să judece existența unui homosexual dovedit în sânul comunității lor din blocul X de pe strada Y.) Alex era șicanat tot timpul de băieții de cartier, de cei care te opreau pe stradă să-ți ceară bani și, dacă nu le dădeai, te băteau, de cei cărora trebuia să le dai ceasul de la mână altfel te puneau la pământ și-ți plantau picioare în stomac. Acești cetățeni romi, cum îi mângâiați dumneavoastră, (mă adresam doamnei Stavropol, lansând au atac gratuit la adresa ei, deși acesta nu schițase nici un gest), care urinau pe regulile noastre cu jeturi aburinde. Dar Alex era un apărător fervent al drepturilor minorităților, voia să organizeze proteste pentru toți cei marginalizați de societate, indiferent că erau homosexuali, lesbiene sau minoritari etnici. Avea și ambiții politice, visând la ziua în care i-ar fi putut scoate în afara legii pe cei care-și spun „Noua Dreaptă”, așa cum și nazismul a fost scos în afara legii în Germania. Cred că am fost prima persoană căreia i s-a destăinuit, am fost primul om care a știut că era gay și l-am asigurat, cu mintea aceea de copil pe care o aveam în clasa a 7-a, că nimic nu ar fi putut rupe prietenia noastră și că, orice ar fi fost, îl iubeam ca pe un frate. M-a luat în brațe și plângea, nu știa ce să facă, deși instinctul îi dicta să fie sincer și coerent cu el însuși până la capăt, să nu se ascundă de frica oprobriului. Vedeam cât de intoleranți erau oamenii din cartier; românii erau împotriva țiganilor, țiganii erau împotriva românilor, asta în condițiile în care coexistau de mult timp, și îmi imaginam cât de intoleranți ar fi fost, și unii, și ceilalți, cu o persoană gay. La școală se făceau tot felul de glume și astfel de orientări sexuale erau văzute ca ceva înjositor, replici precum „ce, bă, ești poponar?” sau „colega, ești pe invers?” echivalau în gravitate cu înjurăturile de mamă. I-am spus lui Alex că ar fi fost mai bine să aștepte până ajungeam la facultate și să reziste tentației de a-și căuta dreptate în mijlocul oamenilor care nu dădeau doi bani pe ea. Și imediat ce culoarea semaforului pentru pietoni trecuse la polul opus, arătând verde, Alex a pășit în grabă pe prima dungă a zebrei, părând că vrea să mă lase în spate, ca să-mi arate că binele învinge întotdeauna și oamenii asemenea mie sunt fie paranoici, fie intoleranți. M-am grăbit să-l ajung din urmă și să depășim amândoi, umăr la umăr, o posibilă altercație. Eu am fost întotdeauna scepticul, pe când Alex radia de optimism și arbora o atitudine înțelegătoare față de toată lumea, inclusiv față de intoleranții ca mine, și se încadra perfect în tiparul idealistului pentru care noi, oamenii, am apărut dintr-un pretext al hazardului și-ai atomilor săi de a-i contura iubirii o formă finală în Univers. Acesta îmi spunea adesea că noi suntem însăși rațiunea de a fi a Universului și se cuvenea să ne comportăm ca atare. (În seara aceea, Universul l-a chemat pe Alex acasă și, într-un interval de câteva secunde, s-a ales praful stelar de acea formă finală a iubirii, întorcându-se la starea primordială de materie în valuri pierdute de corpusculi și unde. Îți mărturisesc, Cami, că niciodată nu mai plânsesem atât de abundent, atât de torențial precum o făcusem în ședința pe care am imortalizat-o în jurnal; nici măcar atunci când am aflat că ambii mei părinți muriseră în accidentul acela nu mi-am stors glandele lacrimare într-o astfel de manieră, aș zice, exuberantă. Nici nu știu, poate că în momentul acela plângeam pentru toată lumea, pentru părinții mei morți, pentru Alex, pentru cele câteva zeci de miliarde de ființe umane care, în decursul mileniilor, au încetat să mai fie formele finale ale iubirii în Univers - îmi dau seama acum, privind înapoi, că erau lacrimi ontologie care țâșneau din însuși pântecul metafizic al conștiinței universale. Și doamna Stavropol, care sunt convins că depunea eforturi supraomenești pentru a-și păstra calmul în voce ca să mă readucă încet-încet în realitatea imediată, era un receptacul de reziduuri afective, pe care și le interioriza și apoi le transforma în cuvinte cu o puternică încărcătură semantică precum un bun observator al condiției umane, de parcă ar fi luat bucăți de hârtie aruncate la întâmplare și, făcând origami, le transforma în flori sau lebede.) L-am ajuns pe Alex din urmă și ne aflam la mijlocul trecerii de pietoni, iar omulețul verde din ochiul semaforului începea să clipească în semn de bun-rămas, ceea ce ne-a determinat să grăbim pasul. Gașca de țigani se afla în continuare lângă stâlpul semaforului de parcă ar fi așteptat ceva. Acela a fost unul dintre rarele momente trăite de mine în care am simțit că într-un interval de treizeci de secunde se scurseseră zile întregi, luni de zile chiar, iar chipul meu arătând deja umbre de emaciere din cauza stărilor de anxietate și a lipsei poftei de mâncare devenise mai brăzdat de riduri și șanțuri ale îngrijorării de parcă în contul feței mele se mai înghesuiseră într-o fracțiune de secundă câțiva ani de îmbătrânire. Teoria relativității, cel puțin versiunea bine cunoscută, expusă pe înțelesul tuturor - cu fata drăguță în compania căreia te afli pentru o oră versus soba încinsă pe care te așezi preț de un minut - îmi răscolea stomacul și mă întorcea pe toate părțile, căzând pradă celei mai aprige înlănțuiri de evenimente pe „fast-forward” din mintea mea. De îndată ce am pășit pe trotuar, un semn fără echivoc că ne aflam deja de partea cealaltă a bulevardului, acel tărâm plin de incertitudini, un individ din gașcă începuse să ne adreseze întrebări indecente, incomode. „Vrei să ți-o bag în cur?” îl întrebase la un moment pe Alex. „Scuze, nu vrem să avem sau să pricinuim probleme, trebuie să ajungem urgent acasă, i s-a făcut rău bunicii mele, a venit salvarea” i-a răspuns Alex pe un ton împăciuitor. „I-auzi, bă, Fane, nu vor să ne facă probleme!” Îi comunicase același individ unuia dintre cei cu care se afla și râdeau cu poftă de parcă Alex ar fi spus cel mai prostesc lucru posibil. Imediat după aceasta, individul cu întrebarea s-a apropiat de noi la o distanță care indica un potențial pericol și a început să-l îmbrâncească pe Alex, fapt care m-a îngrozit și enervat în același timp. Adrenalina îmi curgea prin tot corpul în valuri spumegânde și punea stăpânire pe mine, iar rațiunea se retrăgea încet-încet, cuprinsă inexorabil ca de niște curenți longitudinali, neputând răspunde apelurilor mele disperate. Întotdeauna mi-a fost imposibil să mă stăpânesc în astfel de situații, ceea ce constituia un mare dezavantaj, pentru că îmi pierdeam capacitatea de a lua orice decizie inteligentă. Mi-am adus aminte de bătăile din curtea școlii în care eram târât fără voia mea și în care trebuia să lovesc pentru a nu fi lovit. Într-un puseu de furie, m-am repezit asupra individului cu întrebarea și, aruncându-mă cu picioarele înainte, i-am plantat o lovitură puternică în stomac și l-am făcut să cadă pe spate. Tovarășii individului căzut la pământ s-au uitat mirați unii la alții pentru câteva secunde, de parcă temeritatea mea, în calitate de animal încolțit, îi jigniseră profund și le pătase onoarea de luptători punându-i într-o lumină nouă, de vulnerabilitate în fața unor străini care nici măcar nu făceau parte din vreo gașcă de bătăuși. Apoi s-au grăbit să-și ajute camaradul să se ridice. Doi dintre ei s-au năpustit asupra mea, dându-mi câte două picioare în stomac și un pumn în maxilar, imobilizându-mă astfel încât să nu mai pot schița nicio mișcare. Ceilalți l-au prins pe Alex și au început să-i aplice fără oprire pumni și picioare, timp în care mă zvârcoleam în prinsoarea celor doi care mă țineau cu o forță terifiantă. Îmi amintesc perfect, amintirea aceasta rămânând vie și crescând în intensitate într-un colț al subconștientului unde am izolat-o, ultima lovitură care l-a trimis pe Alex în brațele Universului. Acesta s-a dezechilibrat și a căzut cu capul de bordura care despărțea trotuarul de carosabil. Începuse să-i curgă mult sânge, moment în care cei care i-au adus moartea au luat-o la fugă. Cei doi care mă țineau și ceilalți care l-au lovit cu sete au dispărut în întunericul nopții. Am reușit să chem o ambulanță, deși eram paralizat aproape în întregime de spaimă. O echipă de medici a ajuns repede la noi, iar eu stăteam într-un colț și plângeam fără să fiu capabil de a-l privi pe Alex cum își dă suflarea și cum e părăsit de viață prin șiroaiele de sânge. (Îți mărturisesc, Cami, că a fost nevoie de multe ședințe ca doamna Stavropol să mă salveze din ghearele disperării. Am reușit cu greu să mă împac cu ideea că toate evenimentele se întâmplă cu necesitate și că noi nu putem întotdeauna să oprim cursul lor, ci putem, dacă hazardul se întâmplă să fie de partea noastră, să-l amânăm prin diverse tertipuri și eforturi de eschivare. În noaptea aceea - mi-am dat seama la ceva timp după ce doamna Stavropol mi-a facilitat o mai bună înțelegere a mecanismelor absconse ale hazardului - hazardul a lucrat împotriva noastră prin încăpățânarea lui Alex de a refuza să dea înapoi măcar un pas și de a admite că societatea are dreptate măcar într-o mică măsură. Mult timp m-am simțit vinovat pentru moartea lui Alex și am luat asupra mea responsabilitatea metafizică, deși nicio instanță umană nu mă putea găsi vinovat pentru că și eu am fost, la rândul meu, o victimă. Așa cum și indivizii care i-au cauzat moartea erau victimele lipsei de educație, pe care un întreg lanț cauzal a făcut-o posibilă, de la familiile lor disfuncționale în care n-au deprins respectul pentru semeni și până la societatea care i-a tratat întotdeauna ca pe niște oameni de mână a doua sau ca pe niște suboameni, după cum doamna Stavropol m-a ajutat să înțeleg. Și apropo de cei care l-au ucis, niciunul dintre acei indivizi nu a fost prins. Nimeni nu a fost tras la răspundere, deși dosarul de vătămare corporală și ucidere din culpă nu a fost închis - la momentul respectiv au fost prelevate amprente, s-au făcut măsurători, s-a stabilit cadrul în care a avut loc incidentul, iar eu i-am ajutat pe criminaliști cu portretul robot al fiecăruia dintre indivizi ș.a.m.d. Așadar, poliția îi caută în continuare sau se face că-i caută, din câte am aflat nu de mult de la unchiul meu. Au trecut opt ani de la acest eveniment tragic, iar victimele societății, cum îi numea doamna Stavropol, sunt libere să facă și alte victime. Deși sunt conștient de naivitatea mea, încă sper să se facă dreptate, chiar dacă nu există niciun motiv rațional de a aștepta deznodământul anchetei. Mi-e rușine s-o spun, dragă Cami, dar adevărul este că mă gândesc uneori, cel mai adesea înainte să adorm, cum ar fi să-i caut pe acei indivizi și să înfăptuiesc singur dreptatea care ne-a fost refuzată, mie și familiei lui Alex, de către autorități. Și am convingerea că nu sunt singurul din această țară cu un astfel de elan justițiar. În fine, acum sper că totul are mai mult sens și că am reușit să arunc o lumină asupra comportamentului meu reprobabil de ieri. Atacul de panică pe care l-am avut la pensiune a survenit imediat după ce mi-am dat seama că ura față de cei care nu-s ca noi pândește la orice colț și că recidivează tot timpul precum cea mai perseverentă formă de cancer, în pofida tuturor clipelor de acalmie pe care umanitatea le-ar putea experimenta la un moment dat.)