Multi

Și oamenii mari se arată de multe ori incredibil de mici! 4. După acest episod spontan s-au întâmplat lucruri care ulterior s-au risipit prin memorie, lucruri care n-au avut nici coerența internă, nici intensitatea partidei de sex din buda localului de pe Dorobanților. Și poate că nici partida de sex nu a fost decât o întrupare disperată a imaginației în căutarea plăcerii supreme pe lumea aceasta, un vis frumos proiectat de mintea mea pe dinăuntrul pleoapelor închise în timp ce eu stăteam cu capul pe masă, anesteziat de fumul gros și liniștitor al cuielor pe care ni le-am implantat în creier. Tot ce e posibil. În jurul orei patru dimineața începusem să-mi revin din letargia indusă de iarbă, m-am uitat la ceas, m-am uitat în jurul meu și am văzut același local cu tot cu elementele de decor și corpurile de mobilier care-l întregeau... și, fără doar și poate, corpurile vii ale oamenilor morți care stăteau pe cele dintâi ca pe niște tronuri decadente. De îndată ce am început să mă trezesc am conștientizat faptul că barul era ceva mai aerisit și că mulți cheflii părăsiseră deja localul, printre care și mulți dintre colegii mei. Eusebiu, Traian și George stăteau cu capetele pe masă, iar blonda din alt departament purta o discuție antrenantă cu niște tipi pe care nu i-am recunoscut. Am încercat să-i trezesc pe cei trei pentru a-i întreba dacă nu cumva voiau să meargă și ei acasă. Nici măcar nu s-au clintit. Vestea bună era că sforăiau, adică era primul semn, unul fără echivoc, că nu muriseră. Înainte de-a părăsi localul, la rândul meu, am mers la blonda din alt departament pentru a-mi lua rămas bun și pentru a o săruta pe obraz. Aceasta a întors capul și s-a ferit discret atunci când m-am apropiat și, în schimb, mi-a strâns mână și mi-a urat noapte bună. I-am întors urarea, m-am oprit puțin ca să-mi dau seama ce s-a întâmplat mai exact, apoi, după acea scurtă ezitare, am ieșit din local fără să privesc înapoi. Afară era foarte frig. Temperatura coborâse până la minus zece grade Celsius, conform aplicației AccuWeather de pe telefon; la ieșire mă întâmpinase un ger tăios cum numai la orele patru ale dimineții, la început de iarnă, mai poți simți până în măduva oaselor. Am sunat la dispeceratul unei companii de taxi și am solicitat o mașină pe Calea Dorobanților. Operatoarea mi-a răspuns pe un ton plictisit că mașina cu numărul cutare avea să ajungă în zece minute, „maxim” un sfert de oră, la adresa pe care i-am comunicat-o, moment în care am întrerupt-o din obiceiul ei rutinier de a expedia clienții și am întrebat-o dacă nu putea să trimită o mașină mai repede pentru că nu mai aveam mult și intram în șoc hipotermic. Mi-a spus că m-ar fi ajutat „cu cel mai mare drag”, însă aceea era singura mașină disponibilă. M-am resemnat și i-am închis telefonul în nas. Niciodată nu mai simțisem frigul atât de adânc, până în profunzimea ființei mele, ca în acea dimineață. La fel ca întreaga omenire, treceam printr-o criză a conștiinței, o criză a nervilor gata să inunde toate cele patru planuri ale realității sau, mă rog, câte-or fi. Așteptam mașina de taxi și săream dintr-o parte într-alta a trotuarului pentru a mă încălzi; mâinile îmi erau îngropate în mănuși, iar mănușile, în buzunarele gecii. În ciuda acestor eforturi, căldura îmi părăsea corpul prin toate orificiile expuse direct gerului impasibil. Ideea că aș fi putut să-mi înșel logodnica în cel mai stupid mod posibil îmi provoca fiori pe șira spinării, ceea ce, bineînțeles, contribuia la starea de frig în care mă regăseam. Trecuseră deja zece minute și nici măcar o mașină nu se vedea venind de nicăieri și nici plecând spre nicăieri. Ceața era extrem de densă și palpabilă ca o pătură din poliester de culoare gri. Eram conștient, deși încă sub influența ierbii și-a alcoolului, că nu alesesem momentul potrivit pentru a părăsi localul. La ora aceea, toată lumea era fie acasă, fie prin baruri cu băuturile la îndemână sau cu capetele pe mese. După mai bine de cincisprezece minute de așteptare sterilă, am sunat din nou la dispeceratul companiei de taxi. Mi-a răspuns aceeași operatoare plictisită, fiind, cel mai probabil, și singura angajată a companiei care lucra de noapte, revenindu-i în exclusivitate sarcina de a vorbi la telefon cu clienții și de a le aloca mașini în funcție de câțiva parametri prestabiliți, precum ora, distanța dintre locul în care se află clientul la un moment dat și primul autovehicul liber, starea traficului rutier și, nu în ultimul rând, plictisul visceral al operatorului. Noile tehnologii, în frunte cu inteligența artificială, manifestându-se la acest nivel ocupațional prin răspândirea pandemică a aplicațiilor mobile, au făcut ca mulți oameni să-și piardă locurile de muncă, înlocuiți de amabilitatea impersonală a acestor aplicații. Deși operatoarea nu avea nicio vină că trăia într-o lume care i-a indus o puternică stare de amorțeală empatică, privând-o de respectul și aprecierile semenilor săi, dar mai ales de o educație superioară, am ridicat tonul și i-am catapultat prin telefon o serie de injurii creative imediat ce am auzit-o spunând: „Nu mai avem mașini libere, ne pare foarte rău! Reveniți într-un sfert de oră.” De-aceea nici nu îmi instalasem până atunci nicio aplicație de mobil pentru serviciile de taximetrie, pentru a nu contribui direct la eradicarea locurilor de muncă ale operatoarelor plictisite. Trăim într-un mediu social în care devine din ce în ce mai greu să te gândești la celălalt, să-ți gestionezi pe moment reacțiile pe care le strecori din reflex în plin act de comunicare, și-acest lucru din cauza faptului că, de la o zi la alta, societatea seamănă tot mai mult cu o junglă, unde se presupune că animalele n-au timp să-și menajeze prăzile. Fiecare dintre noi este, pe rând, și pradă, și prădător. Puteam să stau afară și să aștept un taxi care nu mai venea sau să intru înapoi în localul de care voiam să uit cât mai repede posibil. Dat fiind că mijloacele de transport în comun nu începeau să circule decât de la ora cinci și jumătate dimineața și localul de care voiam să uit cât mai repede posibil era încă deschis, n-am stat prea mult pe gânduri și am intrat. Am mers până la bar și mi-am cumpărat o ceașcă de cappucino. Eusebiu, Traian și George încă dormeau cu capetele pe masă, iar blonda din alt departament se săruta franțuzește cu unul dintre tipii pe care nu-i recunoscusem. M-am așezat la o masă, am căutat din priviri una cât mai retrasă, într-un colț al încăperii aceleia fetide, pentru a-mi bea în liniște cele două sute de mililitri de cappuccino și pentru a aștepta să se facă ora la care să pot merge acasă, cu taxiul sau cu autobuzul, îmi era indiferent. Sunetele organice produse de limbile celor doi, căzuți în patima iubirii spontane, ciocnindu-se în interior ca două valuri în spume, evadând apoi discret din cavitățile bucale, îmi întorceau stomacul pe dos. În consecință, nici n-am stat să termin zeama de ciorapi nespălați pe care cei de la bar o numeau cappuccino. Am ieșit din local și, după ce-am mai cântărit o dată alternativele pe care le aveam la dispoziție, m-am hotărât să merg acasă pe jos. Chiar dacă am parcurs o distanță de peste trei kilometri printr-un ger cumplit, când am ajuns în fața blocului mă simțeam la fel de amețit ca în momentul în care am părăsit localul de care voiam să uit cât mai repede posibil. Frigul nu te trezește din beție, cum le-ar plăcea unora să creadă. Mi-am scos cheile din buzunarul gecii și, cu mari eforturi, am descuiat ușa de la intrarea în bloc, după care, stârnit de un impuls de uitare fulgerător, m-am năpustit asupra ușii apartamentului doi, încercând de mai multe ori să o descui. Am și răsturnat unul dintre ghivecele cu flori ale doamnei administrator. Cheia nu intra în broască și nu înțelegeam de ce. Dincolo de ușă, o voce feminină mă întrebă, pe un ton sacadat, cine sunt și ce doresc. I-am răspuns, încercând să reproduc vocea suavă a amanților trotilați, că nu era nimeni altcineva decât propria-mi persoană, eternul ei iubit. Ușa s-a deschis și din interior roșcata cu buze cărnoase îmi zâmbea ironic. Mi-a spus că liftul era stricat din nou și m-a lăsat să înțeleg că nu era indicat să urc scările până la etajul șapte în starea în care mă aflam. M-a poftit înăuntru și s-a oferit să-mi facă o cafea „tare”. M-am așezat pe unul dintre cele două fotolii din living, mi-am sprijinit capul de spătarul acestuia și am închis ochii. Puteam vedea fragmente mici de lumină cum închegau un spectacol celest pe dinăuntrul pleoapelor. Roșcata cu buze cărnoase scăpase pe gresia din bucătărie capacul unei oale de gătit, producând un banal zgomot casnic, pe care eu însă l-am resimțit ca pe o petardă ce îți explodează în apropierea urechii. În timp ce se apropia cu grijă de măsuța din living, aducând o ceașcă plină cu cafea, mă întrebă ce s-a întâmplat cu mine, care era motivul, de fapt, pentru care eram atât de confuz. Probabil că a vrut să spună „beat”, dar s-a abținut. - De ce sunt atât de beat, vrei să spui? I-am răspuns zâmbind, cu privirea pierdută în decolteul acesteia. Poți s-o spui pe șleau, beat! Sau, dacă ții la corectitudinea politică, în stare de ebrietate! He! He! He! - În fine… Mi-a aruncat această replică fără să mă privească în ochi. - Îmi pare rău că te-am deranjat la ora asta! Din greșeală am încercat să descui ușa apartamentului, cumva beția m-a făcut să uit multe lucruri. Am uitat că… - Stai liniștit, nu dormeam, eu oricum lucrez de noapte. Și lucrez de acasă. E mai bine așa, toată lumea e mulțumită. Nu înțelesesem ce a vrut să spună cu asta, dar nici nu am insistat, astfel că rămăsesem cu privirea ațintită asupra unei crăpături discrete într-una dintre plăcile de parchet laminat din living; îmi simțeam capul greu și orice demers critic de sondare a realității n-ar fi făcut decât să agraveze situația. Nu țineam minte să fi lăsat vreo zgârietură pe parchet sau să fi existat vreo zgârietură în locul respectiv cât am locuit în acel apartament. Pe una dintre etajerele amplasate deasupra televizorului, care nu cu mult timp în urmă susțineau „Critica rațiunii pure”, „Dialectica Luminilor” și „Lumea ca voință și reprezentare,” am putut vedea un vibrator, iar lângă acesta un penis din cauciuc. Între mine și realitatea imediată se așternuse, încă din barul de care voiam să uit cât mai repede posibil, o ceață nesuferită, lăsându-mi simțul critic fără repere stabile. Un vibrator și un penis din cauciuc?! Mă străduiam să fiu cât mai deschis întrebărilor, cel puțin față de mine însumi, dacă nu în raport cu mediul înconjurător, însă ezitam mult prea mult. De când intrasem în apartamentul roșcatei cu buze cărnoase, după cum bine remarcase aceasta, am părut destul de confuz. Am constatat apoi că roșcata avea și un animal de companie, un cățel foarte simpatic, Jack Russell Terrier, care mi-a sărit în poală chiar în momentul în care voiam să duc ceașca de cafea la gură. Ghemotocul acela de animal mi-a pătat cea mai bună pereche de blugi, pe care am primit-o cadou de la niște rude mai înstărite cu ocazia împlinirii vârstei de douăzeci și cinci de ani. Drept pedeapsă, l-am pus jos și l-am smotocit cu blândețe până când acesta a făcut pipi pe el de bucurie și, implicit, pe covorul alb din mijlocul livingului. Tipa i-a dat un șut în cur, fără să exagereze cu viteza de pendulare a piciorului, pentru că i-ar fi provocat mai mult ca sigur leziuni interne, apoi l-a dus în dormitor. După câteva momente, îl puteam auzi destul de clar cum râcâia la ușă cu lăbuța și plângea înfundat de parcă voia să-și ceară scuze pentru că i-a provocat pagube materiale stăpânei sale. - Nu e vina lui, eu l-am agitat. I-am zis roșcatei în timp ce studiam cu atenție penisul din cauciuc și cătușele îmblănite care tocmai îmi intraseră în câmpul vizual, fiind probabil uitate pe barul care despărțea bucătăria de living. - E vina amândurora. A lui, pentru că a sărit pe tine și ți-a murdărit pantalonii, a ta, pentru că te-ai jucat cu un obiect care nu-ți aparține. Accentuând cuvântul „jucat”, mi-a plasat o ocheadă strategică și mi-a dat de înțeles că persoanelor care vor mai multe de la viață li se întâmplă, în general, lucruri murdare. - Păi, câinele este un obiect? Am întrebat mai mult dintr-o stângăcie pe care n-am putut-o controla. - Da, acel câine este obiectul dorinței mele. Nu cred că este o problemă, nu? - Asta-i cu totul altceva! Nu, nu… Doamne-ferește! Ce problemă să fie? I-am zâmbit pus în dificultate, vrând totuși să par calm și distant. - Relaxează-te! Nu intra în corzi, dragule, te tachinam doar! He! He! He! - Ahh, îți place să te joci cu mintea unui om beat! Și ești și ilegal de frumoasă, sunt deja două capete de acuzare! - Ei, ce să zici și tu acum?! - Îți mulțumesc pentru cafea, simt că m-a readus cu picioarele pe pământ! E cea mai bună cafea pe care am băut-o vreodată, nu te mint! - He! He! He! Mersi, mersi. Cred că și dacă ar fi fost rea, tot bună ți s-ar fi părut. - Rea și bună în același timp… cred că mi-ai dat o idee! Am răspuns pe un ton defensiv, imitând, inconștient probabil, gestica unui om aferat. - Să nu cazi în capcana oamenilor confuzi, care sunt plini de idei, dar de idei goale! - Cred că nu mai e mult și se luminează… Cât este ceasul? - Cinci și un sfert. Îmi răspunse roșcata cu buze cărnoase, jucându-se cu degetele pe ecranul tactil al telefonului. - E foarte târziu. Sau foarte devreme, nici nu știu… Am plecat, simt că am nevoie de un somn lung. M-am ridicat din fotoliu cu intenția de a mă încălța și de a merge acasă. Roșcata veni lângă mine și mă apucă de brațul drept. - Stai un pic! Aproape că strigase la mine. Puneți repede masca aia pe față! Mi-a arătat o mască „Guy Fawkes” aruncată într-un colț din living. - Ai fost și tu la proteste? Priveam distant la masca ce părea că se uită în sufletul meu din spatele rânjetului meschin, ce denota o atitudine revanșardă. - N-am timp de explicații, te rog, fă ce-ți spun! Telefonul îi vibra și aceasta părea că nu știe ce să facă. Mă privea cu o expresie de om îngrijorat. M-a rugat insistent să mai rămân puțin și să-i urmez indicațiile întocmai, așa că m-am conformat. - Și dă jos tot ce ai pe tine în afară de chiloți! Repede! - Nu înțeleg… Ce să fac?! - Ce-ai auzit, dezbracă-te! Vine chiar acum un client fidel al studioului nostru, și dacă te vede aici fără un motiv bine întemeiat… ei, bine, o să avem amândoi probleme! Căcat, acum urcă scările de la intrarea în bloc! - Mai bine mă strecor repede pe ușă înainte să intre! I-am spus roșcatei neștiind ce să fac, înghețasem complet și avem și-o cumplită durere de cap. - Nu avem timp și nici n-am unde să te ascund, apartamentul e mic și totul e la vedere! Dacă nu te dezbraci acum și îmi faci probleme, soției tale o să i se pară foarte interesant că la cinci dimineața te aflai în apartamentul meu și flirtai cu mine! Începusem să mă dezbrac, bombănind și permițându-mi luxul de a o corecta pe roșcata cu buze cărnoase, întrucât nu aveam soție, ci logodnică. - Hai, nu mai „fă” pe deșteptul și grăbește-te. Pune-ți masca asta pe față și rămâi în chiloți! - Să-mi bag… Am continuat să bombănesc în timp ce mă dezbrăcam haotic, cuprins de trepidații. Mi-am pus repede masca „Guy Fawkes” pe față, care mirosea puternic a vomă. Dintr-o dată, se auzeau două bătăi, apoi pauză, trei bătăi, pauză, și, în final, o singură bătaie în ușă. - Să nu scoți un cuvânt! Să-mi urmezi instrucțiunile cu sfințenie! - Ce mai sfințenie… Am spus în șoaptă, stând în poziție de drepți, chiloții și masca fiind singurele accesorii care să îmi protejeze intimitatea de lumea aceea sinistră. Roșcata cu buze cărnoase fugi către ușă pentru a nu-și lăsa musafirul să aștepte prea mult, îi deschise și începu să scoate niște sunete pițigăiate care lăsau să se înțeleagă faptul că era surprinsă și totodată bucuroasă de vizita pe care i-o făcuse un anume ins. L-a strâns tare în brațe, ceea ce am dedus după foșnetul hainelor, și i-a promis o sesiune de pomină. După spusele ei, Gicone s-a hotărât să-i facă insului o surpriză. „Ce surpriză?”, întrebă el, o surpriză în carne și oase, îi răspunse roșcata cu buze cărnoase. L-a convins să rămână în hol „preț de câteva momente”, de unde nu mă putea vedea, apoi roșcata cu buze cărnoase a venit la mine, mi-a dat masca jos, m-a legat la ochi cu o cârpă și mi-a pus masca înapoi. Mi-a șoptit la ureche că avea să fie totul în regulă, bineînțeles, dacă făceam ce-mi spunea ea. - Bibi, cine-i ăsta?! Ce caută aici?! Confidențialitatea mea, confidențialitatea mea! Individul striga în șoaptă, era nervos, iar eu începusem să tremur. Vocea lui îmi era foarte cunoscută, deși nu-i puteam vedea chipul din cauza cârpei cu care eram legat la ochi. - Liniștește-te, dragul meu, este o surpriză din partea lui Gicone, e legat la ochi, nu poate vedea cine ești. Așa-i, băiete? - Da, da... Nu pot vedea nimic. Am răspuns timid. - Întoarce-te să ți se vadă cârpa legată la ochi. Mi-am adus aminte că roșcata cu buze cărnoase îmi ceruse în mod imperios să-i urmeze instrucțiunile fără abatere, așa că m-am conformat, am făcut o piruetă în fața musafirului ei. - Poftim! Zise roșcata cu buze cărnoase. Bibi, trage-mi-o aici, pe covor, în fața mascatului, în fața acestui Zorro al spermei, cu fața albă ca de var și inima neagră de neputință! Bărbatul nu mai zicea nimic, o săruta pe gât și o dezbrăca cu repeziciune, din câte puteam să aud, apoi se descheia la curea, își dădea jos pantalonii și nu puteam să-mi dau seama dacă se uita sau nu la mine. Amorțisem în poziția aceea de drepți și simțeam furnicături la picioare, mai ales dat fiind că mă întorsesem pe jos de la băută. - Așează-te pe fotoliul din spatele tău și începe să te masturbezi! Îmi ordonase roșcata cu buze cărnoase. Am continuat să-i urmez instrucțiunile, mi-am luat penisul în mână și-l frecam cu conștiinciozitate în timp ce tipa era penetrată de individul care grohăia ca un porc în călduri. - Eh, o are mai mică decât mine! Constatase plin de satisfacție insul care-i lovea roșcatei fesele cu bazinul său întocmai cum valurile se sparg de stabilopozi. Recenta observație îi dăduse curaj și parcă îl împingea de la spate să lovească și mai puternic stabilopozii roșcatei cu buze cărnoase. În ciuda faptului că îmi frecam penisul încontinuu, n-am putut să duc treaba până la capăt, ejaculând doar foarte puțin și fără nicio urmă de satisfacție; eram surmenat și iritat de situația penibilă în care intrasem fără voia mea. Insul ejaculase din abundență pe țâțele roșcatei cu buze cărnoase, după cum aceasta insistă în încordarea orgastică în care se afla. „Îneacă-mi sânii în spermă”, îi spunea. La sfârșit, după ce s-a îmbrăcat și înainte să plece, individul a cărui identitate a rămas un mister pentru mine, deși vocea lui îmi era cunoscută, se angajase în câteva schimburi de opinii cu tipa și părea satisfăcut, ba chiar mulțumit că respectivul Gicone a avut „o inițiativă atât de ieșită din comun până și pentru el” de a-i oferi un stimulent suplimentar, acela de a se simți masculul alfa și de a-și delimita clar teritoriul în raport cu un alt reprezentant de sex masculin al speciei homo sapiens. S-a simțit un lider adevărat, așa cum, de altfel, se lăuda că și este în viața de zi cu zi. După ce a plecat, roșcata cu buze cărnoase mi-a spus că puteam să-mi scot masca și să-mi dau jos cârpa de la ochi, pentru că pericolul trecuse. Mi-a mulțumit pentru cooperare și m-a poftit să fac un duș la ea. Trebuia să plec cât mai repede, așa că am refuzat. În fine, am reușit să aflu că roșcata cu buze cărnoase era studentă la medicină și, la început de nevoie, apoi din inerție și obișnuință, făcea videochat în colaborare cu un mare studio de profil din țară. Insul care venise la ea, din câte mi-a mai spus, era un politician influent, deși puțin cunoscut opiniei publice, de care trebuia să se ocupe din când în când la solicitarea expresă a respectivului Gicone, patronul studioului de videochat. Ghinionul ei a fost că s-a aflat la studio, în biroul șefului ei, purtând cu acesta o discuție despre cum să se îmbrace mai „provocator” pentru clienții masturbiști, chiar în ziua în care politicianul cu chef de tăvăleli nocturne și purtate în secret îl vizitase pe Gicone pentru o propunere de afaceri. Intrând în birou, politicianul a văzut-o pe roșcata cu buze cărnoase dezbrăcată aproape în întregime, acoperită doar de o pereche de bikini, dezvăluindu-și contururile voluptuoase, talia de viespe și șoldurile sculptate, părul roșcat și creț, pielea albă, dar nu foarte albă, ci perfect pigmentată, și, desigur, buzele cărnoase într-o simfonie carnală de-o amplitudine cosmică. N-au scăpat de el, nici măcar la presiunile lui Gicone, cu toată influența și puterea de convingere de care dispune. A trebuit ca ei să se conformeze, iar roșcata cu buze cărnoase, la care, de-acum încolo, voi face referire prin RCBC, să-i fie oferită pe tavă, ori de câte ori acestea simțea nevoia să se termine în și/sau pe ea. Era o validă înțelegere de afaceri între adulți cu simț de răspundere. Totuși, nu m-a lăsat să plec imediat. M-a prins de mână în timp ce mă îndreptam spre hol ca să mă încalț și apoi să ies cât mai repede, însă RCBC știa să-și impună punctul de vedere. - Fii deștept, lasă-mă să te ajut, îți întorc favoarea pe care mi-au făcut-o adineauri. Îți dau un prosop și te speli repede, cinci minute, e suficient. Mergi la duș. Mi-a spus aceasta pe un ton amical. - Nu, nu e nevoie, o să plec acum. Dar mulțumesc. I-am răspuns în timp ce-mi îndesam piciorul stâng în bocancul drept. - Așa vrei să te duci la nevastă-ta, la cinci și jumătate dimineața, mirosind a alcool, transpirație și lichid seminal? - Nu suntem căsătoriți, doar logodiți. Întotdeauna am ținut să fiu cât mai exact, să nu denaturez starea de fapt a lucrurilor, de unde și răspunsul meu superfluu. - Treaba ta, însă dacă vrei să te cramponezi în tehnicalități, poate că nici logodnică n-o să-ți mai fie! S-a rățoit discret la mine. - Chiar așa de rău se simte? Am întrebat-o în legătură cu afirmația ei despre mirosul pe care, chipurile, îl emanam. Desigur, nu puteam să risc să intru așa în casă. - De la o poștă! Avea și simțul umorului. M-a condus în baie ca pe-un individ cu dificultăți locomotorii, instinctul ei matern a fost, probabil, de vină, cel care a vrut să salveze umanitatea din mine atât cât se mai putea. - Cinci minute, pe ceas! Și să nu te săpunești prea tare, să pară, totuși, că ai ieșit dintr-un bar, nu de sub duș. Dușul a fost rapid, o străfulgerare, s-ar putea spune, și cu puțin săpun. După ce-am ieșit - n-am stat mai mult de câteva minute - m-am șters, m-am îmbrăcat în grabă și, după ce i-am mulțumit de ospitalitatea-i postcoitală, am plecat. Am plecat, și speram să fi plecat pentru totdeauna din viața RCBC, cel puțin asta simțeam la momentul respectiv. Odată ajuns acasă, văzusem în treacăt că era șase fără zece, m-am schimbat de haine ca o marionetă controlată de propria-i lehamite, după care m-am băgat în pat. Eram pregătit să dorm până la sfârșitul lumii. Îngerii cad, apoi merg de-a bușilea. 5. Vibrațiile telefonului m-au trezit în jurul orei treisprezece, când am fost vizitat și de o mahmureală teribilă. O individă care pretindea că reprezintă banca unde-mi aveam contul bancar voia să-mi vândă un credit de nevoie personale. Hmmm… nu, mersi, la revedere, mucles, du-te-n beepul mă-tii etc. Durerea de cap își spunea cuvântul. În două ore trebuia să ajung la serviciu. Și, înainte să plec, se impunea să mă spăl rapid. Deși, spre surprinderea mea, nu miroseam deloc rău; parcă aș fi fost un somnambul care se spălase pe nevăzute și nesimțite, iar apoi, printr-o piruetă executată sacadat, s-ar fi trântit la loc în pat fără să dea cuiva de bănuit, cu atât mai puțin propriei persoane. Prin minte îmi treceau secvențe ce păreau decupate dintr-un vis. Mai întâi, colega blondă, căreia speram din toți rărunchii să nu i-o fi tras în baia localului de pe Dorobanților, apoi apartamentul greșit în care am intrat din inerție - oh, și ce greșeală, de-am ajuns să mă prostituez pe gratis! Să fiu ursul dansator din labă al unui corupt suferind de satiriazis. Și RCBC… Mai ales ea, victimă sigură a unei societăți bolnave și deloc meritocratice. Trebuia să trec pe la ea, s-o întreb dacă ceea ce îmi aduceam aminte chiar s-a întâmplat sau începeam să dezvolt halucinații din cauza alcoolului și-a ierbii. După ce am parcurs întregul ritual de igienizare a trupului, mi-am luat zborul către birou nu înainte de a face o mică escală la RCBC. Am bătut insistent în ușă, alternând numărul de bătăi consecutive, încercând să compun ritmuri complexe de percuție, când cu podul palmei, când cu falangele, pentru a-mi semnala prezența într-un mod cât mai personal. RCBC mi-a deschis chiar înainte să abandonez acest demers, părul roșcat și creț îi stătea în toate părțile, semn că o uitase somnul în pat. I-am cerut scuze pentru deranj, pur și simplu nu luasem în calcul posibilitatea ca aceasta să doarmă până după ora două. Am vrut să plec, deoarece nu consideram că era dispusă a-mi răspunde la întrebări. - Văd că ți-ai revenit. Îmi aruncă aceste cuvinte de cealaltă parte a pragului, printre degetele care-i acopereau căscatul. - Deci este adevărat? Am întrebat cu glasul pe jumătate șoptit. - Nu înțeleg... La ce te referi? - Am fost azi-noapte la tine? Adică, am bătut din greșeală la ușa ta, apoi?... Ei, bine, dacă este adevărat… știi, de fapt, la ce mă refer. - Să-ți dau masca, s-o păstrezi ca amintire? Se trezise din amorțeală și îmi zâmbea condescendent. Tăceam, nu i-am oferit nicio replică. - Hai, că n-a fost chiar atât de rău! Animează-te! Parcă ai fi văzut o fantomă! Mi-a spus pe un ton împăciuitor. - Îmi cer scuze, trebuie să plec, nu mai pot sta. Încercam să grăbesc pasul spre ieșirea din bloc. - Stai așa, unde fugi ca din tun? Ia, ține asta. Dacă ai probleme și pot să ajut… Îmi înmânase o carte de vizită: „RCBC, Medic rezident”. Reușisem să prind în ultimul moment un autobuz care m-ar fi ajutat să ajung la birou cu o întârziere de doar zece minute. M-am urcat din fugă. Nu era aglomerat la ora aceea, dar stăteam în picioare din dorința de a epata. Adică să se vadă odată pentru totdeauna că noi, cei tineri din ziua de astăzi, păstrăm un respect profund pentru oscioarele șubrede ale celor mai vârstnici cetățeni. Așteptam, spânzurat cu brațul stâng de bara de susținere montată de-a lungul autobuzului, și ascultam fără să vreau cum o tipă se plângea la telefon că n-au vrut s-o angajeze la nu-mai-știu-ce firmă pe motiv că a cerut prea mulți bani la interviu, zicea ea, când au întrebat-o care-i sunt așteptările salariale, bla bla bla, pârț, scârț, hai să lucrezi la noi pe gratis, pe degeaba, așa, ca între prieteni, să ne ajutăm reciproc, tu pe noi și noi pe noi. Mai că nu plângea la propriu, era supărată, mâhnită, scârbită, nu știu, așa cum probabil că ar fi oricine ar participa la interviuri penibile pentru joburi extenuante în cadrul unor firme îndoielnice, unde să te mai și trezești în mijlocul unor anchete vizând o posibilă spălare de bani. Mi-am dat seama, pe măsură ce am observat oamenii și manifestările lor, uneori coerente, dar de cele mai multe ori inconsecvente, că, un individ, cu cât este mai ignorant și abrutizat, lipsit de orice brumă de inteligență emoțională, cu atât speculează mai mult, profită de pe urma altor oameni, caută să folosească neșansele celui cu care interacționează în scop lucrativ și găsește o satisfacție inconștientă, de netranspus în cuvinte, atunci când își ține (sau când crede că își ține) „aproapele” sub bocanc. E poate un reflex ancestral, un izvor de siguranță a propriei integrități psihosomatice, poate chiar - de ce nu? - „schadenfreude”, proverbiala capră a vecinului pe care te bucuri s-o vezi la proțap. Practic, am trecut în revistă abilitățile obligatorii din fișa postului oricărui angajat „middle management” de pe la noi. Bine, nici eu nu sunt un bastion al moralității, nu mi-am asumat drept scop în viață acela de a salva lumea și de a fi Mântuitorul pe care toți habotnicii îl evocă și, ca atare, îl așteaptă cu nerăbdare. Dar nu aș juisa la gândul că aș putea ajunge la stele escaladând o grămadă de actuale și/sau viitoare cadavre, deși, constrâns de împrejurări, poate că, mai scrâșnind din dinți, mai înjurând pe sub mustață, aș duce sarcina la bun sfârșit. Am ajuns la birou și mi-am aruncat geaca pe scaun. Nici nu am deschis computerul ca să mă pontez, deși întârziasem zece minute. M-am dus la blonda din alt departament pentru a încerca să clarific tot ceea ce credeam că s-a întâmplat în noaptea precedentă. Deși inițial a refuzat să-mi vorbească invocând motivul că trebuia să intre într-un „call” cu un client, m-a urmat, în fine, și ne-am așezat într-un separeu. Mi-a povestit cum am încercat să-i ating fesele în timp ce ne învârteam ca într-o horă pe piesa X a artistului Y. Apoi mi-a spus că, din câte își aducea aminte, am mers la baie de câteva ori împreună cu câțiva colegi ca să fumăm „chestiile alea” și m-a asigurat nu se întâmplase absolut nimic între noi doi. Răsuflasem ușurat. Amândoi tăceam la unison, apoi eu am încercat să sparg gheața, să dezamorsez cumva atmosfera tensionată, însă cel mai inteligent lucru pe care l-am putut rosti în contextul respectiv a fost: „Nu-ți place de mine?” Blonda din alt departament ezita să se angajeze într-un contact vizual, privind în oricare altă direcție decât în ochii mei. Într-un final, s-a scuzat că nu mai poate să rămână, mi-a urat în mod expeditiv „spor la treabă” și s-a îndreptat spre cubicle-ul său. Am oftat ca la sfârșitul unei povești de care tocmai te-ai lepădat și în raport cu care ești, pe de o parte, fericit și radiezi pe dinăuntru și îți încălzești inima la lumina împlinirii veșnice, pe de altă parte, însă, te cuprinde cea mai profundă tristețe din câte există, probabil din cauza incertitudinii vizavi de valoarea propriei persoane. Să fii aruncat la coșul de gunoi al existenței cuiva ca o pereche de șosete rupte și urât mirositoare nu este o realitate pe care o ființă umană ar putea-o asimila fără o serie de zvârcoliri interioare. De aceea poate că realitatea are mii - ce vorbesc! - milioane de fețe, pe care și le-ascunde în milioane de palme și apoi ne ia constant în deriziune din spatele măștilor de carne. M-am întors la birou, am pornit computerul și apoi am introdus toate parolele necesare, astfel încât să pășesc nestingherit pe coridoarele sistemelor informatice de prelucrare a datelor. Managera mi-a bătut pe umăr și m-a anunțat că directorul voia să-mi vorbească, și-aceasta cât mai repede cu putință. I-am spus că trebuia să termin un raport și să-l expediez de urgență, după care, desigur, aș fi mers negreșit la o discuție cu domnul bondoc. Era o atmosferă plăcută în biroul directorului, se putea observa pe chipul său o stare de beatitudine directorială dublată de nevoia imperioasă de-a părea zen. Din boxele conectate la computer izvorau fluxuri muzicale de meditație ce-ți ungeau venele și vasele capilare, chiar ai fi putut spune că făceau dragoste cu timpanele tale, fără însă a-ți dezvirgina urechile cum o fac piesele de metal extrem, ci, dimpotrivă, îți induceau o inefabilă stare de bine. Cu un zâmbet abia schițat în colțul gurii, directorul mă anunță că, în urma unei decizii de care nu se făcea vinovat, dar care i-a parvenit ca o directivă din afară ce trebuia „musai” implementată, departamentul nostru avea să fie desființat, dar, în același timp, voia să mă asigure că totul avea să decurgă într-un mod cât se poate de favorabil pentru mine și colegii mei. Cu alte cuvinte, urma să se înființeze, în locul departamentului de cercetare de piață, un departament de analiză de date pentru piețe internaționale, pentru care noi trebuia să susținem un test ca firma să ne evalueze în vederea unor procese de „screening” și „matching”, la o adică, să se asigure că deținem abilitățile necesare pentru ocuparea viitoarelor poziții. Era miercuri, testul urma a fi susținut în aceeași săptămână, în glorioasa zi de vineri. - Și există un barem sau ceva de genul acesta? Un punctaj minim? Și dacă da, ce se va întâmpla cu cei care nu vor obține un scor bun? L-am întrebat încercând să par lipsit de orice urmă de îngrijorare, deși vestea cea nouă nu era deloc oportună pentru mine. - Da, sigur. Există! Am primit și aprobare de la ITM, cine nu întrunește condițiile necesare accederii pe aceste poziții mai tehnice, din păcate, va fi disponibilizat. Ne asumăm răspunderea și vom oferi un pachet financiar pentru a compensa neplăcerile ulterioare, alături, desigur, de bine-cunoscutul șomaj. Mi-am dat seama instant că tot ceea ce bondocul îmi povestise nu era decât un tertip prin care sucursala românească s-ar fi putut descotorosi de „elementele perturbatoare”, de acei angajați care gândesc cu propriul lor creier și iau atitudine față de abuzurile conducerii, dar care nu dețin și abilități mai tehnice. Toți cei care erau deja încadrați pe posturi tehnice de analiști sau programatori erau și bine plătiți, deci tăcerea lor, mai precis complicitatea lor, era garantată din oficiu. Am păstrat o atitudine oficială, ceremonioasă, cordială chiar, până la ieșirea din biroul bondocului, apoi, după ce-am plecat, i-am umplut frigiderul de carne, cum se mai zice, și i-am luat toți sfinții la ștremeleag. Îl căutam cu disperare pe colegul mai strălucit, alături de care am încercat să aducem la lumină faptul că managera departamentului nu făcea nimic toată ziua, asta înainte să aflăm că era prietenă cu directorul, pentru a vedea ce-i de făcut. După ce l-am găsit, am mers într-un separeu, am căutat unul să fie cât mai retras, apoi am trecut imediat la subiect, abandonând orice discuție de complezență. Fără menajamente, l-am întrebat dacă știa ceva de vestea pe care mi-a dat-o bondocul în biroul său. A părut realmente surprins, n-a schițat nici un gest, după care mi-a spus că încă nu discutase nimic cu bondocul, deși, într-adevăr, planificaseră o întrevedere între patru ochi, un „one-on-one”, pentru acea zi de miercuri. - Da, cred că asta o să-ți comunice și ție! I-am spus pe un ton îngrijorat. - Dă-l încolo! Ne descurcăm noi. Mi-a răspuns fără să clipească. - Și dacă o face intenționat ca să scape de noi? L-am întrebat căscând ochii la el, ca să-i confer momentului o notă de dramatism. - Cu atât mai bine, îi arătăm că suntem mai buni! - Dar cum?! N-am apucat încă să aprofundăm tehnologiile de care se folosesc cei din echipa de date. I-am răspuns din nou, de data aceasta cu mai mult calm în voce. - Ei, fugi de-aici! Nici majoritatea colegilor noștri nu stăpânesc tehnologiile astea. Dar dacă e să ai dreptate și ăștia chiar vor să scape de noi, îți dai seama că ceilalți colegi au deja rezolvările pentru testul de care spui. Mi-a zâmbit și se vedea că era mândru de ipoteza pe care tocmai o lansase. - Da, bă, să știi, e posibil să ai dreptate. Bună observație! I-am răspuns, felicitându-l din priviri. Mă ridicasem pentru a-i semnala colegului meu Ionel că era momentul să ne întoarcem la birourile noastre, altfel riscam să fim concediați chiar mai devreme decât anticipasem. Se știe, nu există nimic mai important decât profitul unei companii și noi toți trebuia să ne închinăm la profit, să prizăm piață liberă, să-i tragem cenușa pe nas, din care aceasta să renască falnică în fiecare dintre noi. Sau să ne punem fecioria ontologică pe altarul profitului, să ne producem crestături pe brațe și să ne curgă sângele pe altar ca într-un ritual satanic. Pe undeva pe-acolo, oricum, nu era de joacă - faptul de a absenta prea mult de la îndeplinirea sarcinilor se considera o tragedie de factură antică, poate și mai mult decât atât, o tragedie cosmică: soarele nu și-ar mai fi arătat frumusețea incandescentă pe cerul golaș, luna ar fi murit de sete și foame, dezumflându-se ca un balon fisurat, iar ploile s-ar fi transformat în intemperii cu broaște ca în cele mai teribile scenarii escatologice. Nu știu, ceva groaznic, oricum, nu puteam permite ca astfel de scenarii, plauzibile, de altfel, să devină realitate din cauza faptului că noi, sângele, plasma, protoplasma acestui sistem bazat pe profit, stăm cu cinci minute mai mult în scurtele pauze de relaxare a globilor oculari. - Romane, mai stai puțin, așază-te înapoi! Mi-a spus Ionel, expresia feței sale sugerându-mi că totul era în regulă. - Spune... - Treci pe la mine, mâine și vineri de dimineață, să ne pregătim. O să încerc astăzi, poate și mâine, să obțin răspunsurile la problemele pe care o să le primim la test. Dacă ipoteza ta este validă, atunci ăștia nu vor să scape de toată lumea, atunci o să le dea celor de care nu vor să scape, în privat, răspunsurile, ca să aibă dovada că, „uite, nene, unii sunt pregătiți, iar alții nu”, când, de fapt, totul este un simulacru și nimeni din departamentul nostru nu are pregătire pentru așa ceva. - Hmm… să mă gândesc. În principiu, ar fi ok, putem face așa. Eu sunt la jumătatea unui curs de SQL, deci pe partea asta să zicem că-s pregătit. - Da, însă mai avem și Perl sau Python, ceva Java, cred, de-astea… Îmi dădu imediat replica. - Păi, dracu’ știe… citim până vineri, ne documentăm, măcar ceva teorie să stăpânim. I-am răspuns îngândurat, nu aveam, de fapt nicio idee, totul rămânea la voia întâmplării. Oricum (am adăugat la cele spuse anterior), tu încearcă să faci rost de răspunsuri, așa cum ai sugerat mai devreme. Sigur schema este așa cum am speculat, mă rog, cum ai speculat: colegii noștri le au! - „I’m on it”, vorba americanului! Îmi răspunse Ionel. Ne-am întors la birourile noastre. Managera se uita la noi de parcă și-ar fi dat seama că punem ceva la cale, poate un complot, dacă nu chiar un puci corporatist, ca să ne salvăm pielea; cumva a dedus din schimburile discrete de priviri pe care ni le aruncam peste monitoarele colegilor ca și când am fi jucat ping-pong cu globii oculari că porneam cu prima șansă de a ieși triumfători din această situație alambicată. Aveam un ascendent asupra colegilor noștri, și anume, alături de Traian și Eusebiu, disponibilitatea de a face rost de iarbă și, desigur, de a o vinde cunoscuților la un preț mai mic sau, în cazuri disperate, cum era acesta, de a o face cadou. O mână spală pe alta. Vă dăm iarbă, iar apoi facem să fie bine, ca noi să nu ne-o luăm în barbă. Eu și bunul meu amic Ionel eram precum Walter White și Jesse Pinkman din Breaking Bad. Strategiile roiau prin creierii noștri, conexiunile neuronale ardeau la capacitate maximă pentru a ne ține de cald în această noapte polară a minții. Trebuia să fim cu cel puțin cinci pași înaintea inamicilor noștri care întorceau banii cu furca și pozau în bastioane ale mărinimiei când ne scuipau anual câteva zeci de lei în plus la salariu. I-am confirmat lui Ionel că rămâneam pe poziții, urma să merg la el în diminețile următoare, așa cum a sugerat, cu scopul de a studia pentru test. Am ajuns acasă puțin după miezul nopții. Camelia, logodnica mea, mi-a pregătit un ceai cald și două felii de pâine prăjită cu unt, așa cum mă obișnuise în fiecare zi la acea oră târzie. Am sărutat-o cu afecțiunea de care dai dovadă atunci când revezi pe cineva drag după o absență îndelungată, căldura corpului ei îmi topea inima înfășurată în unt și-mi sporea secreția de ceai din boboci de trandafir din orbite. Eram, într-un fel, gelos pe Ionel, a cărui logodnică i se calchia perfect pe minte, pe trup și personalitate, urmau să se căsătorească în câțiva ani, eu, în schimb, detestam orice era legat de nuntă, căsătorie, stare civilă, tradiție, lăutari etc. Eu doar gândeam și iar gândeam, până când mi-am dat seama... Sau, mă rog, până când mi-am adus aminte de lucrul pe care-l uitasem...