Poezie
exteriorizare
1 min lectură·
Mediu
la sfârșit de făurar
Tălpile iernii se topesc pe zugrăvitul chip al nopții.
A stat iarna în spinarea atâtor seri.
Ninsorile au cocoșat oamenii.
Se topesc tălpile de gheață,
un rid însă va rămâne
după scurgerea lor în rădăcini și nisipuri.
Din tuberculi va răsări,
când nu te aștepți,
amintirea fulgilor,
a jocului lor neliniștit,
când trăgeau sănii spre șanțuri.
Aproape de risipă se clatină fiorul de iarnă.
Căzi albastre în care vinul a stat spre oglindire,
au fost mutate în strălucirea zilei,
pe margini ale clipei, în răsuflări de animale.
O profunzime albă de strălucire găsești în cer,
și, afară de vrăbii în amiază,
cuiburi de paie.
Exteriorizare
Îmi puneam pălăria într-unul din acele ceasuri,
când ninsoarea stăpânește presimțirea unei nevralgii,
și percutam din starea casnică în avântul citadin
pe care-l luam din pânzele altora.
Pentru ce mal se va fi întâmplând furtul nobil?
Din așteptări, ne-am fi extras noi,
și ne-am fi regăsit cu zbor de vulturi în spate, tânjind după aripi.
Cleștele gerului strânge limba orologiului până spune ineditul altui minut.
Ea pur își descrețește fruntea în aburul cafelei.
002454
0