Scrisoare către tine.

De ce ai plecat? De ce am plecat? „De ce-uri” care nu-și vor găsi niciodată răspunsul, iar dacă și-l vor găsi, cu siguranță că nu vor fi complete. Undeva, acolo va fi o mică scânteie, care întotdeauna va ști să se aprindă atunci când ne așteptăm mai puțin. Și ce vom câștiga, dacă, în loc să stingem focul ce ne arde atât de rău, noi aruncăm din ce în ce mai mult gaz…,pe foc pentru a-l reaprinde și mai rău. Nu știm nici unul din noi doi să tăcem, atunci când trebuie, dar știm în schimb să vorbim, atunci când trebuie. Oare? Nu știu! Așa cum nu știu multe lucruri. Cum, de acum sunt singură, când aș putea să fiu cu tine…, cum de acum scriu aceste rânduri, când ar trebui să fiu alături de tine…,cum și cum…și cum…. Sunt cuvinte, ce poate nu au o noimă, dar în schimb au multă, multă suferință și doare. Doare atât de rău, ca nu pot să-mi strig durerea. Și mai doare și mai rău că…,poate că aș putea să-mi strig durerea, dar din nou, încăpățânarea și orgoliul nu-mi dau pace. Așa sunt. Așa suntem și așa vom muri. Doi proști, încăpățânați și plini de ifose și…așa cum se mai spune acum, plini de…fițe! Ce vom câștiga? Eu știu? Poate că…,o nouă viață, în care vom trăi cu amintirile. Că, în fond, ce ne-a mai rămas? Doar TU și EU.