Iata că scriu...

Iată că scriu. De atâta timp îmi spui să scriu și iată că scriu. Am încercat odată să-ți explic că eu asta fac din totdeauna dar știu că nu e ușor să-mi citesti printre gânduri. Sau poate, de fapt, nu am încercat destul. Poate într-un fel îmi este frică. O frică cu rădăcini adânci, ascunsă, dar mereu prezentă. Era un timp când nu știam de existenta ei, dar acum, cunoscându-i ieșirile neregulate, mi-e mai ușor s-o înving. Ca în noaptea asta. Da, am uitat să-ți scriu că este noapte. Afară plouă încet iar frunzele care încă mai au putere să reziste, șoptesc ușor în copaci, pe limba lor. Dacă asculți atent, începi să înțelegi ceea ce simți. Eu aud deja cum cântă. Din păcate, în noaptea asta îmi cântă de dor. În ultimul timp mi-e greu să le schimb. Ce senzatie de neputință!...ma copleșește... Devii o obsesie, placută, dar care ma chinuie zi, noapte... Ești departe...nu știu cum să rezist. În zadar îmbrățișez crengile visului nostru. Realitatea agățată de piciorul stâng e din ce în ce mai grea. Mi-e frică sa nu cad în curând...