Poezie
Desigur că nu știi
1 min lectură·
Mediu
Știi tu cum îmi învolburai toate apele,
când îmi fluturai în față mâinile acelea
inscripționate până în jurul coatelor
cu papirusuri?
Reveneai haihui, dement,
din nesfârșitele tale arheologii,
ca un nebun luminos,
de un optimism inuman, indecent,
care joacă șotron pe inimile grave ale poeților stinși.
"Sunt tânăr, doamnăăăăăăă!” urlai
și ți se scurgea tinerețea pe față,
un machiaj suprarealist
în tonuri tari.
Îți ștergeai cu mâneca, pui de țăran,
versurile aninate în colțul buzelor
și argumentai impasibil, my lord.
Iar eu cădeam în gol din tablou în tablou,
Prin fiecare fântână deschisă.
Nu știi nici măcar cum mă întrebau în cor Penelopele,
cu ochii țesuți printre ițele războiului lor:
“Când vii, când vii, mai vii, de dor?”
Plângeau în pumni mieii pitiți în dosul ierbilor
și strugurii-și mulgeau vinul dulce
pe caldarâmul sonor.
Dar tu? Obișnuit să cotrobăi în toate melancoliile
dormitând în cuferele fetelor cuminți și târzii…
Zburătăceai…
003
0