Mircea

-Bă Bucegi bă! Vină mă să-ți arătăm cine-i șefu! -Ce vreți mă? Ce vreți de la viața mea? Cu ce pula mea v-am greșit? A scos un briceag ruginit și a început să dea în stânga și-n dreapta. Prin minte i-au trecut învățăturile (singurele de altfel) care i-au rămas de la taică-su: „În viață există decât rău și foarte rău.”. I-a pus pe fugă. A izbucnit în hohote de plâns și și-a renegat pe rând toate lucrurile care-l mai țineau în viață. A scos de la piept o poză îngălbenită, a ars-o, a fumat ultima țigară ce-i mai rămăsese și s-a îndreptat cu pași surprinzători de siguri spre adevăratul scop al său. Dar a renunțat repede. Încă nu era vremea. S-a gândit să-și adune ideile într-un singur punct. A plecat spre bar. Mircea. Ființa ce s-a născut condamnată să-și înfrunte temerile. Au trecut 52 de ani. Sau poate mai puțin. Cert este că a uitat ce este frica. A fost obligat să uite. Poate de spiritul său liber ce părea că va rămâne captiv pentru totdeauna. A evadat. Dar a ieșit dintr-o cușcă și a dat de una mai mare, care includea tot universul său de până atunci. Și așa avea să se întâmple mereu. La început confuz, și-a dat seama pe parcurs că unii se nasc să fie profesorii, alții se nasc pentru a cânta, dar el a fost ales cu unicul scop de a depăși toate limitele. -Mai da-ți futu-vă-n gură o țigară! Că mi-a amorțit picioarele pe vremea asta! -Ia bă în pula mea si te sinucide! Măcar du la îndeplinire ultima dorință a spiritului tău! Apoi o să ai timp și de țigări. Mai bine te-ai grăbi. O să-l pierzi și pe ăsta! Hai că esti prost, în pizda mă-tii! -Te cunosc de prea puțin timp ca să îmi răstălmăcești chiar și cele mai grele poveri de suportat. O să ne întâlnim cu ceilalți pe la 6. Poate bem ceva. Sper că măcar atunci o sa ai țigări! Astăzi era răndul lui Ionel să stea de veghe. Deși știau toți că o să adoarmă i-au mai dat o șansă. În clădirea nelocuită niciodată era foarte frig. De data aceasta au dormit toți pe singurele scânduri ce aveau rolul de pat. Se auzeau sunete în întuneric. Erau poate șobolani. Nu mai conta. Erau deja obișnuiți cu ei. Ionel, Vasile, Robert și Ghiță. Aceștia erau primii și singurii oameni ce l-au înțeles vreodată pe Mircea. Ionel si Ghiță proveneau de la casa de copii, în timp ce Vasile si Robert erau doi frați ce fugiseră de acasă de frica tatălui lor alcoolic. Erau precum o operă a lui Mozart: dacă scoteai un singur element echilibrul perfect s-ar fi rupt. Vasile și Robert se ocupau de asigurarea banilor, în timp ce restul scotoceau până și ultima ghenă de gunoi. Seara se întâlneau „acasă”, adunau tot ce puteau strânge în acea zi, și mergeau să bea. Viața era perfectă pe moment. Nimeni nu se gândea la viitor. -Era ora 2. Am vrut să ies cu Ionel la o cinzeacă. El mă privea de parcă trebuia să-și ducă la îndeplinire un plan de mult făcut. S-a uitat țintă la mine timp de 1 minut și mi-a mulțumit pentru că am avut grijă de el cănd eram amândoi la CP. Am crezut că o să fie unul din sutele de momente emoționale prin care am trecut împreună. M-a ținut de mână. Tremura foarte tare. Acum mi-e foarte frică. -Si unde e acum? -Doarme! În acea noapte Ionel s-a sinucis. Aparent fără motiv. Chiar dacă ar fi avut un motiv, acum este imposibil de aflat. Cei câțiva prieteni au fost șocați. Ionel nu a lăsat în urmă doar corpul său ciopârțit pe șine, a lăsat în urmă soluția sinuciderii pentru prietenii săi, soluție ce va apărea obsesiv printre aceștia. Acum au mai rămas doar doi. El și Ghiță. Au renunțat să-l mai caute pe Vasile. Au decis să-și păstreze ultimele forțe pentru a cauta mâncare. Se gândeau la sinucidere aproape tot timpul. Robert le-a dat în sfârșit o veste. Se căsătorise cu o fostă prietenă. Aparent părinții lui l-au îndrumat spre o viață normală. Fără să își spună unul altuia, era lucrul ce îl căutau și ei. Dar acum era prea târziu. După o luptă crâncenă Mircea a pierdut urechea stângă. Avea conștiința încărcată. Dar nu își dădea seama de asta. O voce interioară îi șoptea încontinuu ce să facă. Acea voce i-a ordonat ca e timpul să scape de Ghiță. Vocea răsuna în capul său. Vocea îl stăpânea. Alerga. Alerga spre trenul ce venea spre el. Voia să se oprească dar nu mai avea curaj. Acum vocea era furioasă. Urla. Îl obliga să nu se oprească acum. Trenul era parte din el acum. A murit ultimul, și la fel ca ceilalți nu a învins în lupta purtată cu el însuși. Mircea, un om fără identitate, a fost victima propriului spirit. Dar cel mai trist este că el nu a demonstrat nimic prin moartea lui. Este una din miile de vieți fără înțeles, care îl condamnă pe Dumnezeu pentru că s-a încurcat în propriile calcule. Acest haos va cuprinde tot ce a rămas nealterat. Ne îndreptăm spre sfârșit.