Revederea (32)

# E cu adevărat întruchiparea clasică a ceea ce se înțelege prin nebunie. Am socotit că trebuie să facem cunoștință ca două persoane ce urmează să împartă zile și nopți, obsesii și vise, spovedanii de somn, spovedaniile coșmarului. ”Cum te cheamă pe matale?” am întrebat-o nevrând să folosesc recele și impersonalul ”Dumneavoastră”, atât de straniu aici, dar nici să-mi arog o prea mare familiaritate și s-o tutuiesc, cum ne tutuim toți ceilalți. A trebuit să repet întrebarea de mai multe ori, timp în care s-a holbat la mine cu ochii mijiți. În final a izbucnit de m-am speriat și m-am tras înapoi, când a urlat: ”Moartea, ai auzit? Moartea, așa mă cheamă!”. Și chiar am avut impresia oribilă că avea ceva care o asemuia cu ceea ce ne imaginam noi că moartea este: ceva înspăimântător și fascinant deopotrivă (cam așa cum o desena Martha în schițele ei). Ceilalți din nefericire au luat-o însă în râs. Desigur că întrebarea mea a fost pusă și de alții și după cum e obiceiul aici, unde fiecare primește numele pe care și-l dă singur dacă nu i-l dau alții. ”Tanti Morticia” a rămas numele ei, adaptat după celebrul personaj din fam. Adams. E oricum mai bine decât ”Nebuna”, numele funiei din casa spânzuratului. # Astăzi au externat-o pe Olga. În fine, scăpăm de ea. Înțeleg că ea a cerut externarea. Eu sunt convinsă că femeia asta n-avea nimic. N-am reușit oricum să-i dezleg misterul. Dar iată că nu numai ea a fost un factor de divergență în Casa Utopia. Tanti Morticia i-a speriat astăzi pe toți arătând ce poate la masa de prânz. Are o privire vigilentă, fixă, ca de pasăre răpitoare. Cu mine nu vorbește când suntem în cameră, se uită doar cu o suspiciune pe care aș putea-o considera jignitoare, dacă nu m-ar înduioșa situația ei. Are ceva din Mama, aș putea spune, din aerul ei. Când Poliția i-a făcut Mamei portretul robot la maturitate, a rezultat un chip oarecum asemănător. Dar să spun până la capăt cum a dat-o azi în stambă. Uitându-se fix la Oxfordist astăzi, acestuia i-a sărit muștarul. Ce te uiți așa la mine, babă nebună? Ce, m-ai văzut în fundul gol, sau ce? Colega mea n-a spus nimic, doar a continuat să-l fixeze, iar noi am uitat de tărășenie și am început să mâncăm și să sporovăim. La un moment dat Oxfordistul a scăpat un tacâm sub masă și s-a vârât dedesubt să-l ridice. Atentă și iute ca o pisică ce se repede asupra prăzii, bătrâna l-a apucat de cap și i l-a împins între scaun și piciorul mesei, țintuindu-l acolo și nedându-i voie să se ridice. Bietul Oxfordist s-a zbătut, a strigat, am început să strigăm și noi, Victor s-a dus după Longwood, dar n-am reușit s-o înduplecăm să-i dea drumul băiatului, a cărui ceafă devenise stacojie. Bineînțeles că niciun bărbat n-a înfipt mâna în ea fie de frică, dar mai cred că mai mult dintr-un elementar și înrădăcinat sentiment de respect pentru bătrânețe, sau poate din amândouă. În clipa când Longwood a venit cu Cati, înarmată cu siringa pentru tranchilizant, Tanti i-a dat drumul sărmanului, care s-a ridicat tremurând ca varga. - Tu să nu mă mai faci pe mine vreodată babă sau nebună, i-a spus drept încheiere. Apoi s-a întors spre și mi-a zis: iar pe tine, să nu te prind că scrii în jurnalul ăla al tău tâmpit, că ți-l fac bucăți, ai auzit? Prin urmare, asta e ultima însemnare pe care o trec aici, până se liniștesc lucrurile. Nu vreau să risc, jurnalul ăsta e trup din trupul meu. # Au trecut iată, două luni de la ultima însemnare, timp în care s-au petrecut lucruri de o însemnătate extraordinară pentru mine. Nici nu știu cum să încep. De când mi-a fost repartizată drept colegă, cea căreia-i spuneam Tanti Morticia mă privea cu o suspiciune permanentă. Pe furiș, mă spiona, se uita pe sub pătură, să vadă cum am picioarele, la baie mă privea cu atenție cum mă spăl, se ținea mereu în urma mea, ca o umbră, chiar și când mă plimbam cu moș Napoleon în ceea ce se voia a fi un tete a tete era mereu după noi spionându-ne. Într-o zi s-a apropiat de mine și mi-a poruncit răstit, apucându-mă de bărbie: deschide gura, vreau să-ți văd dinții. Atunci ceva m-a frapat: m-am uitat și eu la dantura ei. Există ceva care nu se schimbă și după care un om poate fi identificat și după 50 de ani. Bătrânica mea avea dinții din față la fel cu cei ai Mamei. Dantura ei îmi era inconfundabilă: cu un dinte de jos ușor încălecat peste cel vecin, cu cei de sus drepți și brăzdați de canale fine, încrețite la bază, ivindu-se îndrăzneț și senzual de sub buze. Mi-am spus că Dumnezeu nu poate fi atât de bun. Dacă ar fi să-l cred pe Filosof, Lui nu-i pasă de fericirea noastră, ci are propriile Lui planuri, la care e vai de noi dacă nu subscriem. Am întrebat-o timid: care e numele dumitale adevărat? Nu aș fi putut afla întrebându-l pe Longwood, pentru că aici la casa Utopia numele nu apar pe fișe ci figurăm doar cu un număr de cod, din motive de confidențialitate datele complete aflându-se doar la Fundația Haussman. Apoi am continuat: - Probabil ți-ai închipuit că pe mine mă cheamă Amelie, fiindcă așa l-ai auzit pe Victor spunându-mi întruna și nu doar pe el. Dar numele meu adevărat e Nina. Nina Postolache. În clipa aceea am văzut ceva cumplit în ochii ei și m-am dat un pas înapoi speriată. - Cum zici că te cheamă? a urlat. N-a mai așteptat să-i răspund, mi-a ars una peste față de m-a trântit la pământ. Apoi m-a ridicat de păr și a început să mă scuture ca pe un pom. Trupul meu mi-a confirmat bănuiala instantaneu. Sfincterul meu n-a cedat și n-am făcut pe mine: era o singură ființă pe lumea asta de la care trupul meu primea bătaia fără să expulzeze urina. - Am știut eu că tu erai! Eram sigură! - Mamă, mămico, am țipat, oprește-te, nu mai da, nu mai da, ajunge! Dar nu era de ajuns. Am întărâtat-o și mai și. - Spune-i – mamă – bunică-tii! Sau mă-tii Puica! Nu mie. Eu – sunt – femeia care te-a născut! Cucul care te-a abandonat! A urlat toate cuvintele astea sacadat, în ritmul în care continua să mă scuture și să mă smucească, mânuindu-mă de păr ca pe o marionetă. - Așa! Ai scris! În compunere! Așa, ai? Doamne, compunerea aceea! Câți ani trecuseră de atunci, din clasa a cincea? Mintea mea s-a întrebat cum a ajuns ea să o citească dar nu mă mai putea mira nimic. Cu o femeie ca Puica Doboș în viețile noastre nu mă mira nimic. Inventivitatea ei diabolică nu se dezmințea niciodată. - Asta-i bătaia pe care am visat de atâția ani să ți-o dau! a zis când în fine a obosit și s-a așezat pe pat, răsuflând cu năduf, în timp ce eu plângeam în hohote. Dar nu plângeam de durere sau de furie, sau din ultragiu, ci plângeam de bucurie. Mama, mămica mea era vie și era din nou cu mine. Nu-mi venea să cred că Dumnezeu este atât de bun. - Și ție și soră-tii. - Mamă, Crina a murit, am răspuns printre lacrimi. M-am uitat pe fața ei să văd cum reacționează. Avea același aer de satisfacție sălbatică. - Foarte bine, a zis. Așa și merita, după cum meritai și tu. Și să știi că dacă scap de-aici îl omor pe tac-tu și pe mă-ta Puica și-i tai lui coaiele și ei țâțele și-ți fac supă din ele și te pun s-o mănânci. Așa să știi! - Mamă, tata e mort și el, de ani de zile. Cât despre tanti Pu ... m-am oprit la timp – cât despre Puica, n-o poți atinge nici cu un deget. A ajuns sus, sus de tot. Nu mă mira reacția ei. Cât trebuie să fi suferit, Dumnezeule, ca să ajungă să se bucure de moartea propriului ei copil, copilul ei preferat încă! Restul nu mă mira nici atât, era perfect îndreptățită să-i urască de moarte pe soțul ei și pe cea care-i luase locul, cu toate că mi se părea că e un pic nedreaptă cu tata. Fanteziile astea morbide trebuie că i-au fost tovarăș bun în tot răstimpul lungii ei claustrări. Oricum, parcă se mai liniștise. S-a uitat lung la mine și m-a întrebat, cu un licăr de curiozitate: - Și tu? Ai copii? - Da, am răspuns, am o fată, Martha. Acum e mare. E în Germania, cu fostul meu soț. Am locuit acolo mulți ani împreună. Am avut senzația că i s-a luminat, fugar, fața, de parcă retrăia un vis fantomatic. - Vaterland, a murmurat. Ai ajuns în Vaterland. - Știi cine e soțul meu? Hans, Hans Helmans, vărul Hans. Conversația începea să semene a una normală, ca între două femei care nu se mai văzuseră de atâta amar de vreme. Ca între două cunoștințe neutre măcar, fără dușmănie. Mi s-a luminat și mie fața gândindu-mă la Hans, nu știu de ce, și era prima dată când mă gândeam la el cu plăcere. Poate fiindcă mi-am amintit de acea zi de demult, din copilărie, când eram cu mama la mare și Hans îmi promisese că mă ia de nevastă ... M-am așezat și eu pe pat lângă mama. Am început, timid să-i mângâi umărul, dar m-am retras imediat ce am simțit că se trage deoparte ca un melc în cochilie și i-am simțit încordarea mușchilor. Am stat apoi așa, fără să vorbim, fără să ne mișcăm una lângă cealaltă mult timp. Până când a venit Cati de ne-a adus medicația și ne-a chemat la masa de seară. Nu mai știu ce am făcut în orele până la culcare. Știu doar că după ce mama a adormit, m-am furișat lângă ea și am privit-o. Frumoasa, orgolioasa și neînduplecata mea mamă! Peste măsură de mândră și peste măsură de ambițioasă. Ce ajunsese, ce rămăsese din ea! Și totuși mi se părea încă frumoasă, cu părul la fel de sârmos și de des ca în cea mai veche amintire a mea, chiar dacă acum era înspicat cu atâtea fire albe, cu trupul vânjos, parcă mai puternic ca niciodată. I-a fost distrusă mintea dar nu și trupul și nici spiritul. Miraculos, supraviețuise. Cum trebuie să se învârtit pentru ea ceasul în gol, cu orele, cu zilele, cu lunile, cu anii! Dar ce făcuse ca să ajungă în pușcărie? Ce crimă făcuse de stătuse atâta amar de vreme? Pentru două nenorocite de palme date la furie să fi luat atâta, 25 de ani și mai bine? Firește, tot scumpa de Puica era implicată într-un fel sau altul, de asta eram mai mult ca sigură. Cel puțin bine că n-o omorâse. Am renunțat să mă mai gândesc și m-a cuprins un somn greu. Cred că de mult n-am mai dormit așa de adânc. A doua zi am întrebat-o dacă îmi dă voie să spun tuturor că e mama mea. - N-ai decât! a pufnit. Oricum n-o să te creadă nimeni, că aicea toți sunteți nebuni și toți fabulați, numai eu spun adevărul. - Atunci haide să-l spunem împreună, i-am propus. Băieții și fetele s-au bucurat când le-am spus și au aplaudat. Moș Napoleon a zis: strașnică mamasita, pe cinstea mea! Longwood a spus că lui i s-a părut de la început că semănăm. Am râs de așa prostie: nu semăn deloc cu mama. A nu se crede însă că eu și cu mama am devenit cele mai bune prietene. Ea păstra o rezervă disprețuitoare și mă privea cu orice, numai cu bunăvoință nu. Mie-mi fusese un dor nespus de ea, voiam să știu cât mai multe și-i puneam întrebări. Răspundea numai la ce-i convenea și în rest mă repezea. Eu însă i-am povestit câteva lucruri din viața noastră de după plecarea ei, la care m-a ascultat cu luare-aminte. Chiar dacă mi-a înțeles, cred, circumstanțele în care o “trădasem” (înțelegea foarte bine, spre surprinderea mea avea aceași minte ageră), tot nu pierdea niciun prilej în a-și manifesta antipatia pentru mine. Da, ăsta era cuvântul: antipatie. O simțisem înca din copilarie (bine disimulată sub masca asprimii parintești), pe care mai târziu mi-am explicat-o ca fiind rezultatul faptului ca mă avusese cu un om pe care îl disprețuia. Și al faptul că, desigur, semănam cu el. Dar acum era mult mai mult (și încă mama nu aflase tot): noi – eu și Crina fusesem instrumentele prin care lumea, ceilalti, dușmanii o învinsesera pe mama fără drept de apel. Pe noi ne bătusera și ne batjocoriseră, pe mine mă încarceraseră aici, dar de fapt, în mod laș și pe la spate, dăduseră în ea, în mama. Iar mama nu suporta înfrângerea. L-am provocat pe Filosof la o discuție. Și mi-a zis următoarele: - Din cele ce mi-ai povestit din copilăria pe care ai avut-o și din ce am văzut cu ochii mei, maică-ta suferă de “complexul englez”. Englezii au fost obsedați de o mie de ani încoace de ideea ca nu cumva să fie cotropiți. Maica-ta este la fel de obsedată. Să nu cumva să piardă vreun război, să nu cumva să fie înfrântă. Și ce dacă ești înfrânt? Istoria cunoaște modele de succes în popoare care au pierdut razboaie, care au fost invadate și înfrânte de multe ori. Și nu s-a sfârșit lumea, nimeni nu gândește despre ele cu dispreț și sunt fericite. La fel e și cu indivizii. Noi toți, ăștia de aici, am fost înfrânți, ei și? Nu mai trăim? Nu mai suntem oameni? Dar, nu, ea ține neapărat să-și facă praf adversarul. - Stai tu de vorba cu ea, i-am zis. - Ca sa mă bage sub masă? Nu mersi, a spus râzând, ridicând mâinile în aer ca și când s-ar fi ferit să nu-i pun ceva plocon in brațe. Este o problemă de broască am gândit, dar nu i-am mai spus. A doua zi, adică astăzi, am reluat scrisul la jurnal. În prealabil i-am cerut mamei permisiunea. A ridicat din umeri – n-ai decât, poți să scrii ce vrei. De când erai mică te dădeai în vânt după baliverne. Oricum mă piș pe balivernele tale. # Astăzi când am venit de la masă (mama a mâncat în cameră) am găsit-o în patul meu. N-am chef să mai dorm în patul moartei ăleia, a spus, eu vreau să stau aici, la fereastră. Puțin îmi pasă dacă ai ceva de zis! mi-a trântit. Așteptându-se să mă scandalizez, și-a luat o atitudine războinică: oricum dacă zici ceva te bat de-ți merg fulgii. I-am spus blând: nu mamă, nu trebuie, nu am nimic de zis pentru că te iubesc. Cât despre bătaie, eu nu cred că este o soluție. Nu duce nicăieri, mai ales între părinți și copii. A râgâit fără să se sinchisească să zică pardon. - Vrei să zici că pe fii-ta n-ai chelfănit-o niciodată? Ești cel puțin cretină, a conchis mama când am dat din cap în semn de confirmare, de parcă ar mai exista ceva și mai și după cretinism. Probabil expresia e din jargonul ei de pușcărie. Și te respectă? a continuat neîncrezătoare. Cu copiii ori ești tu șeful, ori e invers, continuă. Nu există egalitate, nici cale de mijloc. Ca și cu dobitoacele. Cinismul ei nu mă mai mira, era expunerea teoretică a ceea ce pusese în practică cu noi în copilărie timp de atâția ani. - Trebuie să-i bătucești bine orgoliul, futu-l în cur pă măsa de copil, a continuat. Uite-așa, și a bătut cu pumnul în căușul palmei, ca și când ar fi pisat usturoi. - Așa au făcut părinții tăi cu tine? am întrebat-o. S-a uitat la mine surpinsă de întrebare. - Eu n-am avut părinți, a răspuns. Un copil vitreg nu trebuie strunit, știe el singur să se strunească. Știe că e doar tolerat, nu iubit. Am mângâiat-o pe păr. Apoi i-am satisfăcut curiozitatea. - Nu, Martha nu m-a respectat niciodată, dar nu bătaia a fost problema. Mamă, de ce nu ne-ai scris niciodată? De ce ne-ai lăsat așa? Doar pentru că nenorocita de Puica ți-a arătat o compunere pe care am scris-o la supărare și neștiind ce era cu tine de fapt? - Nu m-a mai interesat pur și simplu, a declarat mama băgându-și o unghie printre măsele și scobindu-se. - N-ai mai primit nimic, nicio veste despre noi? - Ba da, am mai primit. Poza de absolvire de la școala generală. Erai cea mai măruntă din clasă – o aschimodie, nici nu te vedeai dintre celelalte. M-am întrebat cu cine dracu semeni așa urâtă că eu și cu tac-tu eram oameni frumoși. Pe de altă parte mi-am râs în sinea mea, am zis să se spele pe cap cu tine tac-tu și cu mă-ta Puica. După aia n-am mai primit nimic, a încheiat mama cu o strâmbătură. # Apropo de bătaie. Îmi amintesc ce a spus Tanti Zoe: că de ce nu i-am ripostat Puicăi niciodată. Am avut astăzi revelația a ceea ce s-ar fi-ntâmplat cu mine dacă aș fi îndrăznit să ripostez: exact ce s-a întâmplat acum, când am aproape 40 de ani. Ar fi chemat salvarea și m-ar fi internat la balamuc, după ce le-ar fi povestit, horipilată, vecinilor, cum am dat în ea, chipurile. Ei ar fi căinat-o și i-ar fi dat negreșit dreptate. Părinții – vitregi sau nu, adulții în general – aveau pe atunci puteri discreționare și credit nelimitat, ca și acum de altfel (doar retorica s-a schimbat). La cum era atunci organizată Instituția și la cum erau mentalitățile, n-aș mai fi ieșit vie niciodată: n-ar mai fi existat nici Hans, nici Martha, nici nimic. Riens ne va plus (mai precis ar fi rămas calmantele, terapia electroconvulsivă, cămașa de forță. Nebunia veritabilă în câteva săptămâni. Moartea în câțiva ani). Numai că Dumnezeu mă făcuse timidă și timorată. Sau mai degrabă îngăduise ca alții să mă terorizeze în asemenea hal, încât să nu mai rămână nimic din dezinvoltura ingenuă a copilăriei și nici din personalitatea mea firească. Dar iată, că exista acum un revers al medaliei: iată că tocmai slăbiciunea mea, tocmai capitularea mea în războiul final cu Puica mă adusese aici. Probabil nu fusese o altă soluție salvatoare în destinul meu. Numai așa cele două maluri înstrăinate ale vieții mele s-au putut reîntregi laolaltă. Numai așa a putut avea loc Revederea. #În noaptea asta am avut un vis ciudat. Nu am reținut decât ultima parte. Eram într-o gară și crainica a anunțat că sosește ”trenul de Midland”. Nu mai auzisem de un asemenea oraș. Era un nume englezesc, dar nu-mi aduceam aminte să-l fi auzit vreodată. I-am povestit visul Oxfordistului de dimineață. A fost iritat. - De ce naiba visezi asemenea vise? Trenul de Midland îl luam eu când mă duceam la iubita mea. - Așa se numește orașul ei? - Nu, nu există așa un oraș. E numele companiei, Midland Trains, a spus. Parcă mi-ai citit mintea. Cred că mințile noastre au făcut atingere. - Ce crezi că înseamnă? - Nu știu. Înseamnă că ne vom elibera, a spus într-o doară, ca și cum nici el nu crede. #I-am povestit lui Victor despre discuția asta și despre vis. L-am întrebat dacă el unul chiar crede că în eventualitatea în care am ieși de aici , ne-am mai putea readapta la societate. - În tot acest proces, tu, Nina te-ai reconstruit pe tine însăți, așa cum ne-am reconstruit toți din sfărâmăturile ființelor noastre, a spus. Le-am așezat în altă ordine, de aceea avem tot ce avuseserăm la început, dar suntem acum altfel. Judecăm mai bine „lumea din exterior”. - Crezi că suntem mai pregătiți să ne confruntăm cu ea, am întrebat cu ochii în lacrimi. Crezi asta? - Cu siguranță. În orice caz acum Dumnezeu ne iubește mai mult – am devenit mai buni, mai înțelepți. Și o să facă el pentru noi ceea ce noi nu putem face – o să ne apere. Smerenia se obține prin păcat nu prin virtute uneori. # Visul meu și al Oxfordistului s-a împlinit. N-aș fi crezut. Iată că e însă posibil să plecăm de-aici. Filosoful filosofează: eram prinși până mai ieri în destinele noastre ca într-o plasă de păianjen - ca miezul într-o nucă. Și iată că dintr-o dată, coaja plesnește, păianjul moare și suntem eliberați. Proprietarul casei Utopia și-a dat în Germania obștescul sfârșit. Curator este acum fiica lui, Katarina nu știu cum. Ea nu crede că suntem cu adevărat nebuni. Vrea să ne facă tuturor o evaluare. Se aude că vom fi cu toții reexaminați. Fraulein Katarina are o părere execrabilă despre medicii români. Crede că am ajuns aici printr-o greșeală de diagnostic. 40% din diagnosticele puse de medicii români sunt greșite, zice, cică s-a făcut un studiu. Cel puțin o parte din noi probabil suferim de boli fizice, nu pshice, opineaza ea. Exact ce crede și Filosoful. Și ceea ce Oxfordistul n-a reușit să dovedească pentru mine. Să vedem, oare ea o să poată? # Am aflat de la Longwood că o să ne consulte o echipă de medici nemți, care vin cu ea, cu un microbuz dotat cu scule medicale. Fac un fel de caravană aici. Desigur că o să ne trimită și la analize. Dar rezultatul o să fie tot în Germania prelucrat. - Nina, eu dintotdeauna am crezut că problema ta nu e psihică, a spus Longwood. Bine, ai suferit de depresie și de atacuri de panică la început, dar cred că te-ai vindecat de asta de mult. Oricum, am crezut că e în interesul tău să rămâi aici. Știam că ești certată cu legea și că într-un fel, ai fugit de justiție. Era adevărat. Știam însă că nimeni nu-mi putea face nimic după aproape doi ani de când am dat de-a dura cu coana Puicuța Tigruța. De data asta justiția ținea cu mine, așa cum în turpitudinea ei ținuse în trecut cu nenorocita. Sau mă înșel? # La masa de seară am ținut un mic consiliu. Aș zice „de familie” pentru că am fost cu adevărat o familie. Ce vom face în caz de liberare? Eu una habar n-am. Nu am nimic în țară, nici casă unde să mă duc, nici familie. Poate că însă se va descoperi că nu am nimic fizic – că totul se trage de la psihic și că nu sunt vindecată. În plus e și mama la mijloc. Cu siguranță ei nu i se poate da drumul. E încă un pericol social. În fine, vom vedea în zilele ce urmează cine primește biletul de ieșire și cine nu. # Doctorul neamț mi-a dat trimitere la CT, torace plus abdomen, nativ plus substanță de contrast. El unul crede după simptomatologie (HTA secundară) și după catecolamine că e vorba de un feocromocitom ectopic. Nu trebuie să-mi fac griji îmi spune despre substanța de contrast: este non-ionică, nu îmi va provoca o criză de supratensiune. # Astăzi a fost ziua adevărului. M-am întins pe masa aparatului și m-au conectat la injectomat. Apa de foc (substanța de contrast) mi-a trecut ca fulgerul prin vene, încălzindu-mi carnea ca un vin tare. Tubul cu raze X s-a învârtit deasupra mea și s-a deplasat opintit de-a lungul corpului scanându-mi fiecare centimetru. Am ieșit apoi pe sală, și am așteptat laolaltă cu Longwood, cu Filosoful și cu Oxfordistul, verdictul. Când CD-ul a fost gata, ni s-a înmânat dimpreună cu buletinul de analiză. Am închis ochii. Oxfordistul a citit cu glas tare: „Glande suprarenale cu dimensiuni normale, fara formatiuni expansive. Aorta abdominala, artere iliace comune, interne și externe permeabile. Trunchi celiac, artera mezenterica superioara, artere renale și mezenterica inferioara permeabile. Fără stenoze, fără calcificari. Tumoră cu dimensiunea 4/3 cm situată în mediastinul inferior , în secțiunea ...”. Longwood a băgat imediat CD-ul în laptop. - Iată-l, mi l-a arătat. Extraordinar, n-aș fi crezut, deasupra de diafragmă, chiar lângă inimă. Între timp a venit și doctorița de la CT. - Este operabil? am bâiguit. - În poziția asta? Nu cred. Ar comporta riscuri foarte mari. # Băieții au primit și ei rezultatele imagistice. Filosoful este în culmea încântării, se simte răzbunat și încântat, de parcă n-ar fi primit o știre la fel de îngrijorătoare ca și mine. Și lui i-au găsit o tumoră, secretoare nu de adrenalină, ci de insulină. Insulinom, care generează ceva invers diabetului. O să dea în judecată medicul care l-a trimis aici și ziarul care l-a suspendat, instanța de divorț care nu i-a încredințat copilul pe motiv că suferă de boală phisică. După care printre altele o să se și opereze. Sărmanul Oxfordist a ieșit ceva mai bine. Are tiroididă Hashimoto, adică autoimună. La el se rezolvă cu tratament. De acolo i se trage depresia, dar oarecum e valabil și invers: factorul declanșator a fost șocul. # Iată un bilanț al acțiunii coanei Katerina: din 9 bolnavi câți suntem internați aici, 5 suntem buni de externare. 4 suferim de boli fizice, mai precis: eu, Oxfordistul și Filosoful, încă o fată din „noua gardă” care are boala regilor hanovrieni ai Angliei numită porfirie. Nouă ni se mai adaugă un al cincilea, la fel de sănătos psihic dar nesuferind de nicio boală fizică: mama. Medicii germani nu i-au găsit nimic, decât un comportament sociopat în cel mai înalt grad, care se tratează, zic ei la psiholog, nu la psihiatru. Eu zic că nu se va vindeca niciodată altfel decât cu iubire, cu iubirea mea. Va să zică procentajul de 40% diagnostic corect se confirmă. Dacă n-aș ști cum e prin străinătate, aș crede că suntem campioni la prostie. # Am discutat încă o dată ce opțiuni avem la externare. Mi-e tare milă de Oxfordist. Înainte de a lua decizia să se interneze, primise o propunere foarte avantajoasă de a lucra în cercetare, în Anglia. L-am întrebat dacă îi va da curs acum. - Nu, Nina. Nu mai pot să lucrez în cercetare. Mi s-au ars circuitele. Atâtea antidepresive și anxiolitice mi-au distrus creierul. Știi ce mi-au spus la RMN? Că mi s-a retras creierul, ca o mare în reflux. Sub frunte am o zonă în care materia cenușie mi s-a prefăcut în apă. - Dar mintea ta merge brici, am îngăimat printre lacrimi, doar te-am văzut cum gândești. De fapt tu mi-ai descoperit adevăratul diagnostic. Ai văzut cu ochii minții ce alții au văzut apoi la aparat. - Știu, dar cercetarea nu înseamnă numai sclipire. Înseamnă în primul rând efort, o muncă formidabilă. Nu mai pot munci. Obosesc. Nu mă mai pot concentra. Cred că o să-mi deschid un butic. Sau un restaurant. - Și Angie? am întrebat oftând. - După cum rezultă, iată că nu e de vină ea pentru așa zisa mea depresie, cel puțin nu în totalitate. Nu știu Nina. Sincer nu știu. Am să-i scriu. Dacă o să vrea să vină cu mine la Galați, atunci o să fim din nou împreună. Eu în Anglia nu mă mai întorc. Așa cum a spus colegul nostru filosof, nu mai sunt același om. Cred că sunt lucruri de care m-am lecuit. Ni s-a comunicat astăzi ce se va întâmpla cu ceilalți și cu casa Utopia. Casa se va închide în martie iar Moș Napoleon, Nea Sulică și două din cele trei fete din noua gardă vor fi transferați în alte unități, tot particulare, în aceleași condiții de plată. # Am pus cap la cap lucrurile în lumina bolii mele al cărei nume îl știu acum. Trebuie că feocromocitomul e transmisibil genetic. Îmi este foarte clar acum de ce au murit tata și Crina. Și ei au suferit exact de același lucru. Tata a murit fiindcă a făcut „sportul” de a mă bate pe mine cu atâta patimă și risipă de efort fizic, Crina pentru că nenorocita de Puica a îmbrâncit-o și s-a lovit în zona spatelui unde se află glandele suprarenale, producându-i o creștere paroxistică de tensiune. La mine feocromocitomul a fost ectopic și a apărut mai târziu. Cum spune nenea Darwin, funcția a creat organul: în aprigele mele confruntări cu Puica întru dovedirea adevărului și facerea dreptății, am avut nevoie de adrenalină. Iată că organismul meu – deja genetic dotat cu soluția perfectă – a dezvoltat-o pentru a crea adrenalină în exces. Îmi vine să râd de explicație. Îmi apare în minte doctorul Ceteraș, mângâindu-și mustața și făcându-și gura pungă și uitându-se la mine ca la o proastă, că fabulez în ale medicinei. Dar nu văd altă explicație care să integreze toate circumstanțele. Pot să pun pariu că tumoarea și-a atins maximul de creștere. Cât timp a crescut, am simțit acele dureri între sâni. Apoi tumoarea a ajuns într-o poziție în care mi-a comprimat nervul frenic și probabil că de aceea diafragma mea abia se mai mișcă. # Victor a făcut un atac de panică. El unul spera că va fi și el eliberat. Ce-o să mă fac fără tine? Fără voi toți, prietenii mei? a spus. Conștientizează că lucrurile sunt pentru el foarte complicate. S-ar fi putut readapta la viața civilă dar nu cu schimbarea închisorii și a deținuților. Mă roagă disperat să merg cu el la gard. Acum nu mai e frig. Vrea să rămână cu o amintire vie a relației noastre. Îi spun că dacă vrea atât de mult, merg, dar numai din milă creștinească, ca să nu-l mai văd în starea asta. Îi spun că eu nu sunt Amelie. Sunt Nina, o femeie care nu mai poate iubi un bărbat, oricât de atrăgător, de cult sau de apropiat mie sufletește ar fi. Îi promit însă că o să-l vizitez, ca prietenă, oriunde ar fi transferat, sau dacă nu mi se va da voie, o să-i scriu cu regularitate. Orgoliul lui de Napoleon nu poate răbda un asemenea punct de vedere. Bine, treaba ta, spune repezit. Oricât de vulnerabil, de slab și de speriat aș fi, nu accept să te culci cu mine de milă. Și n-am nevoie să-mi mai scrii dacă nu mă iubești – o să mă duc pe noua Saint Helen fără amintirea ta și basta. # La sfârșit de piesă moartea a mai poposit o dată în casa Utopia. De data asta a lovit neașteptat, chiar în capul ierarhiei: doctorul Longwood s-a sinucis. L-au găsit mort, în grădină. S-a aruncat de la fereastră. Probabil că asemenea lui Victor, a făcut și el un atac de panică. Probabil că nici el n-a știut încotro se va îndrepta de aici încolo destinul lui. După ce a locuit aici vreo 5 ani de zile, după ce a sperat că își va scrie marea teză medicală a vieții lui. Nu mai am chef să plâng și să mă consum, oarecum îl invidiez că a scăpat de griji, dar numai momentan, pentru că la Judecată va da socoteală pentru neîncredere. Moartea lui însă mă afectează din punct de vedere pragmatic: fiind și el singur (ceilalți eliberați au familii la care se vor întoarce) poate că ar fi rămas alături de noi ca să ne găsim împreună un rost. # Mi-am propus să fiu de azi înainte un om plăcut lui Dumnezeu. Să nu urăsc, să nu blestem, să nu mă uit cu jind la avuția și fericirea altuia, oricât de puțin ar fi îndreptățit la ele. Nu numai din recunoștință ci și – recunosc – din frică și puțin din interes. Pentru că acum am ce pierde. Și nu-mi pot permite să o pierd din nou pe mama, singura ființă iubită care mi-a mai rămas pe lumea asta. În plus iată că boala mea a dovedit că Puica nu l-a omorât cu intenție pe tata și nici pe Crina. Sau în orice caz, boala lor le-a luat-o înainte oricăror eventuale intenții ucigașe. Nici măcar pe mama n-a omorât-o deși probabil că a băgat-o la pușcărie. Nu îndrăznesc să o întreb direct, care a fost acuzația pentru care a făcut atâta amar de ani? Că doar crimă dacă ar fi făcut ar fi stat atâta numai că din câte știu mama n-a omorât pe nimeni. # Avem nevoie de toată mila și protecția lui Dumnezeu. Suntem copiii nimănui. Astăzi ni s-au întocmit foile de externare. Mai avem voie să stăm aici doar până la sfârșitul săptămânii viitoare, după care va trebui să eliberăm camerele fiindcă Utopia se va închide. Utopia înseamnă Paradis. Asta a și fost pentru noi. Un mic paradis de iubire, de înțelegere, de prietenie, de nu-am-ce-împărți-cu-tine, care ne-a ferit de jungla crâncenă a marelui exterior. Aici am fost cu toții egali. Dar acum s-a sfârșit. Cri-cri-cri, toamnă gri. # Am încercat să-mi amintesc cât de fericită am fost în primă instanță la gândul că ne vom elibera. Acum nu mai este decât teamă. Unde vom locui? Să-i dau telefon lui Hans în Germania, sau Marthei care nu mai vrea să știe de mine? Nu cred că vor să mă mai vadă, cu atât mai puțin să le pic pe cap cu o scorpie bătrână ca mama. Presupunând că am face rost de bani de avion și am pleca totuși în Germania, în necunoscut, oare aș mai avea vreo șansă de angajare când în analele de la Haussman figurez cu boală psihică? Nici măcar doctorul Ceteraș nu cred că m-ar putea trece peste barierele scrupulozității germane. Și nici nu cred că ar vrea s-o facă. O fi scriind pe biletul meu de ieșire „vindecat clinic de tulburări psiho-emoționale”, dar nu se spune că diagnosticul inițial a fost neîntemeiat. La fel ar fi și aici în țară, nu cred că vreun spital m-ar angaja asistentă medicală sau infirmieră. Unde o să locuim? Cred că aceasta este ultima mea însemnare din casa Utopia. Nu cred că va mai fi timp pentru scris. ~~~~~~~ Sfârșitul Jurnalului ~~~~~~~ Partea a V-a Copiii lui Dumnezeu Timpul care mi-a mai rămas de petrecut în casa Utopia mi l-am consumat pe demersurile pentru găsirea unei locuințe cu chirie și a unui serviciu pentru mine. Nu puteam decât să apelez la mica publicitate. M-am dus în fiecare zi la metrou și mi-am luat ziarele acelea care începuseră să se distribuie gratuit și la noi. Bineînțeles, nu am fi putut închiria decât o garsonieră, care costa la vremea aceea cel puțin 4 milioane de lei vechi. Să stăm în partaj cu cineva, eventual cu proprietarul, nici nu se punea în situația noastră. Am rugat-o pe Cati să ne împrumute telefonul ei mobil (colegii mei se suferință plecaseră la casele lor imediat ce primiseră ordinul de externare) dar peste tot pe unde am sunat, ni s-a cerut să plătim avans și garanție, ca să nu mai vorbesc că prin agenție trebuia să dăm și comision destul de gras. În problema serviciului, am găsit acolo oferte pentru posturi de secretare, de agenți de curățenie și de operatoare pentru call center. Peste tot pe unde am sunat mi s-a spus să depun un CV că mă vor căuta ei pentru a mă programa la un interviu. Acest simplu chițibuș era însă dincolo de posibilitățile mele, neavând un calculator unde să-l scriu și nici o imprimantă unde să-l tipăresc, ca să nu mai vorbesc că nu îmi puteam permite să aștept. Chiar și pentru un simplu post de menajeră la domiciliu mi se cereau lucruri imposibile, ca de exemplu referințele. M-am gândit în disperare de cauză să-l caut pe doctorul Rașid, dar când am fost la adresă am aflat că se topise în străinătate, iar pe maimuța de Rita o luase maică-sa care între timp se recăsătorise cu acte în regulă, la ea. Mi-a venit atunci ideea să mai apelez o dată la unicul meu sprijin, la Dumnezeu. M-am dus la biserica din cartierul unde stătusem prima dată când venisem la București și unde asistasem la câteva slujbe. La sfârșit, după ce am fost unsă cu mir, l-am rugat pe părintele să-mi acorde câteva minute. I-am spus tărășenia mea și dânsul mi-a spus că știa un om din parohie care era administrator la un bloc și care căuta o femeie de serviciu. În acel bloc exista o boxă la subsol cu tot confortul unui mic apartament, cu baie cu duș, un WC-u, o mică nișă în care era un aragaz și camera propriu zisă unde aveam un pat mare pentru două persoane. I-am sărutat mâna părintelui vărsând lacrimi fierbinți și aceea a fost șansa noastră căci în după-amiaza aceea ne-am și mutat iar eu am semnat contractul de angajare de probă cu asociația de locatari. Mama, ca de obicei și-a luat partea leului. Cu o sprinteneală probabil rămasă de la concurența atroce din închisoare, s-a urcat de îndată în pat și și-a ales locul de la perete. A spus autoritar: aici stau eu. Aici eu sunt șefa de cameră. Și acolo a rămas. Nu a vrut să participe cu nimic la treburile gospodăriei. Fă-mi mâncare. Spală-mi rufele! Vino să-mi dai pe spate. Taie-mi unghiile de la picioare. Le-am făcut pe toate cu bucurie și cu dragoste. Mi-am intrat în noul meu rol. Am trăit cu speranța că într-o zi mama îmi va povesti totul, că va înceta să mă considere doar o slugă, că mă va iubi din nou într-o zi și că mă va iubi mai mult ca în copilărie. * Tot așa cum uneori iarba crește și astupă potecile de nu le mai recunoști, organismul meu a astupat și el potecile care duceau spre moarte și a uitat de ele. Am avut grijă să nu mai „mulg” tumoarea de adrenalină, să nu mănânc mult, să mă aplec cu maximă grijă și să n-o mai sâcâi în niciun fel. Apoi am mai fost după șase luni la un alt control, de data asta am făcut un RMN torace. Am intrat în tub cu căștile pe urechi. Þesuturile mi s-au încălzit din nou ca sub efectul apei-de-foc, în timp ce magneți mașinii cântau de zor, pe mai multe voci: beau-beau, bora-bora ... Clișeul nu a mai arătat monstrul acela înflorit ca un ghem de bumbac ci ceva un pic mai mic cu vreun centimetru, lucru care pentru un bolnav înseamnă enorm, că ar putea să existe o cât de mică și de îndepărtată șansă de vindecare. I-am mulțumit din nou lui Dumnezeu cu lacrimi fierbinți.