Revederea (31)

# 21 Victor. Trebuie să scriu despre Victor, cel zis moș Napoleon. Stăm din ce mai mult unul pe lângă altul. I-am povestit mai mult decât celorlalți. I-am povestit toată viața mea. Așa cum stăm ca doi bătrâni depănând amintiri, mă imaginez cum aș fi fost îmbătrânind alături de Hans. Nu simt dragoste față de Victor, doar prietenie, la fel ca și față de Hans. Dar recunosc că e ceva mai mult între noi. Este lipsa unor obligații impuse de o căsătorie silită de împrejurări. E libertate. În momentele noastre „intime” vrea ca eu să-i spun pe numele franțuzit – Victorien. El continuă să mă numească Amelie. Îmi spune despre o carte interesantă numită Cine mi-a luat cașcavalul. E despre adaptarea la un nou regim de viață, în aparență neplăcut. Doi șoricei și doi oameni. Șoriceii trec mai repede peste obsesia trecutului și ies din labirint gasind cașcavalul cel nou. La fel este și cu noi. Ce faci când ai intrat pe un drum înfundat? Nu poți merge înainte, nu poți întoarce mașina. Nu-ți rămâne decât să dai cu spatele, dar e mai greu decât să șofezi normal. Dar n-ai ce face, nu? # 22 Filosoful este adeptul teoriei conspirației și vrea să devină formator de opinie în grupul nostru. Nu crede o iotă că vreunul dintre noi avem vreo problemă psihică. Suntem doar victimele unor erori de diagnostic. Povestește cum a ajuns el aici, în urma unor crize asemănătoare cu ale mele, dar și mai rele, aproape de comă. Ca să nu vă mai certați, spune Oxfordistul, putem dovedi științific o ipoteză sau alta. Nina face crize de tensiune – da? Acesta este elementul cel mai supărător al bolii și singurul de tip “eveniment”. Restul e un fel de stare continuă. E important ca Nina să țină în jurnalul ăla al ei (știe de jurnalul meu) nu numai log-ul gândurilor ci și – din jumătatate în jumătate de oră, socoteala a ceea ce face. Asta înseamnă să zicem 12 ore de trezie ori 2, 24 de înregistrări pe zi. Să zicem timp de o lună. Asta ar fi o serie de date, pe care o vom sparge în două: evenimente fizice (ce și când mănâncă, când se ridică din pat etc) și psihice (gânduri, trăiri etc). Pe de altă parte, ea sau noi vom înregistra în jurnal momentul crizei. Apoi, dacă avem suficiente date statistice calculăm un coeficient de corelație între serii, două câte două – seria crizelor și seria evenimentelor. Și vedem de ce se leagă crizele Ninei. E simplu. Dacă aș avea un computer ar fi super-simplu. Dacă nu îmi trebuie un calculator de buzunar programabil. O să fie de muncă, dar mă descurc. Îți fac eu rost, se oferă Filosoful. Cât despre mine, eu n-am chef să țin niciun jurnal, să-ți intre clar asta în cap, băiete. # 23 Ninge cu fulgi mari cât florile de vanilie. Și căderea lor are ceva haotic, ceva imprevizibil, ca o scuturare de flori. Mâine e Anul nou. # 24 Anul nou a venit ca un prunc nedorit. Nimeni nu a numarat secundele. Nimeni nu s-a bucurat. Nimeni nu a băut sampanie. Orele trec și se transformă în deșeuri, deșeuri nerecuperabile. Am trecut în anul doi de boală, ca și în anul doi de detenție. # 25 Boala mea. Sunt ca un polițist care s-a ambționat să alerge după infractor, nu ca să-i pună cătușele, ci ca să-l legitimeze, să-i afle numele. E doar o pură curiozitate științifică. La fel este și pentru amicii mei. Mi-am propus să înregistrez cu sânge rece orice informație relevantă, așa cu zice Oxfordistul. În timp ce încă proaspătă în memorie, o pun pe hârtie. De aceea umblu peste tot cu jurnalul după mine și cu ceasul la mână. Notez oricum și ce se întâmplă în mod curent, la interval de un sfert de oră, mai des decât stabilisem inițial cu Oxfordistul. Am la îndemână și un tensiometrul electronic pe mi l-a cumpărat Longwood. # 26 Sunt în sala de mese, cu caietul pe masă. Cred că voi avea din nou în câteva secunde un „atac de panică”. Mă sufoc, tensiunea urcă, urcă, urcă. Transpirația îmi iese prin pori, mă înmoaie. Nu mai am foc în mușchi, oasele nu se mai înșiră. Nu mai îmi simt capul, s-a detașat de trup. Doamne, ia-mă-n brațe și trece-mă pragul. Ca pe-o mireasă. Mai sunt încă vag conștientă. Trupul mi-e întins pe canapea. Inima nu mai bate. Câteva secunde lipsesc de la apel. Apoi îmi aud inima bătând din nou, din ce în ce mai normal. Primul lucru pe care-l văd în noua mea deșteptare (a câta?) e că Nea Sulică îmi trage palme. Nu le simt. Dar simt că exist din nou. Mi-am venit în simțiri. Criza a trecut. Nici de data asta moartea nu m-a văzut, deși am fost lângă ea. Prietenii mei au notat ora și minutul crizei. # 27 Astăzi, Oxfordistul a finalizat calculul la coeficienții ăia ai lui de corelație și m-a luat cu el la Longwood în cabinet să stăm toți trei de vorbă și să tragem concluziile. Din teoria matematică rezultă că stările mele de rău se datorează în cea mai mare măsură unor cauze fizice: cel mai adesea când îmi schimb poziția după ce am mâncat. Dacă mă întind după ce am mâncat, dacă urc sau cobor scările cu stomacul plin. Nu există o corelație suficient de mare ca să fie semnificativă cu cauze psihice – nu are legătură cu gândurile, cu trăirile, cu rememorările, cu spaima, decât în măsură de vreo doi la sută. Va să zică tensiunea nu este atac de panică! Longwood ia calculul, îl sucește pe toate părțile îi pune întrebări Oxfordistului, care îi răspunde calm și convins. Formația științifică a lui Longwood este mai tare ca orgoliul lui profesional. OK. Nu e atac de panică. Nu pare a fi nici tensiune de efort, nici de ortostatism. Pentru că nu efortul este problema nici poziția verticală, ci însăși arhitectura organismului. Raportul dintre organe. Astfel nu se explică treaba cu stomacul plin. Există o singură boală care dă pusee de tensiune în circumstanțe asemănătoare – provocată de o tumoare, care când este zgândărită face urât. Îi zice feo-cromocitom. O bobiță aurie care crește pe suprarenale. Dar nu are legătură cu o eventuală compresiune exercitată de stomac. În fine, conchide Longwood, executând o vagă strâmbătură a gurii, s-o trimitem pe Nina la o ecografie pelvină. Și să facă și catecolaminele urinare. Mă trec apele. Feocromocitomul ăsta (de care nu-mi aduc aminte să fi citit în cărțile de medicină) e benign sau malign? O fi operabil? Depinde, spune doctorul, privindu-mă fix. #... La 12 și 30 mă prezint însoțită de Cati (asistenta noastră care vine dimineața, de două ori pe săptămână) la cabinetul de imagistică a clinicii cu care are contract casa Utopia. Doctorița, o tinerică pe la vreo 28-30 de ani, seamană cu Barbie cea blondă. Poartă ciorapi albi și pantofi roz. Mă ia în primire, cu antipatie, fix de cum intru. Știe că nu sunt dintre pacienții ăia cu care trebuie să se poarte cu mănuși, cu „dumneavoastră” și cu zâmbete de plastic. Știe cine sunt și de unde vin. Mă așez pe patul de consultație, îmi ridic bluza, cuconița îmi toarnă juma de tub de smac pe burtă, apoi mă palpează cu sonda pe la toate organele în timp ce se uită concentrată pe ecran. Din când în când clicăie pe tastatură și-mi măsoară toate cele. Dictează asistentei sacadat – ficat cu ecostructură omogenă, splină normală, rinichi fără nisip sau pietre, în fine, glande suprarenale fără formațiuni tumorale. Îmi trece în revistă, cu conștiinciozitate toate organele genitale. Apoi îmi întinde două șervețele să mă șterg de gel și-mi face semn să mă ridic. - N-ai nimic, femeie. Nu ești decât nebună. Poți să te întorci de unde ai venit. Mă uit la ea cu un soi de uimire. - Ce n-ai priceput? Ești sănătoasă tun. Aș vrea să fiu și eu așa sănătoasă ca tine. Eliberează ringul, că mai am și alți pacienți. - Mare atenție la broască, să nu vă vină de hac, îi atrag atenția în loc de rămas bun. Se uita la mine cu aerul că iată, sunt și mai nebună decât păream. Nu pricepe că m-am referit la orgoliu. Săracul Bunicul, cred că se răsucește în mormânt. # Va să zică n-am nimic. Totul e în închipuirea mea. Catecolaminele au ieșit mărite, dar nefiind o cauză organică, se pare că revenim la factorul psihic. Sigur, la fel au făcut și cu mine, bombăne Filosoful. Băiete, matematica ta e fâs, îi spune Oxfordistului. Nu poate dovedi nimic. # Azi dimineață am făcut din nou o criză urâtă. Tensiunea sistolică s-a dus la 20. Betablocantele – dacă le iau regulat la ore fixe, îmi scad tensiunea prea tare. De aceea nu le pot lua decât în criză, sau cel mai devreme când am “aura”. Atunci e însă prea târziu. Probabil că o să mor fără să știe nimeni de ce am suferit de fapt. # Azi-noapte m-am trezit pe la 3, după un vis. M-am trezit mai degrabă cu ideea visului, decât cu visul în sine în memorie. Ideea era de fapt un poem: Am vazut pe deasupra mea pasărea morții Așa de aproape că i-am putut număra aripile și ghearele De fapt am văzut că nu avea nici gheare nici cioc Ci numai aripi Nu știam de unde îmi veniseră cuvintele astea. Am căzut într-o stare de insomnie. Lucrul ciudat au fost câteva episoade de somn cu vise, de fapt un fel de delir. Într-unul din ele eu îi spuneam lui moș Napoleon că mi-e frică de moarte, iar el îmi spunea: „De ce te uiți înapoi în loc să te uiți înainte? Cu cât te jelești după cașcavalul vechi cu atât întârzii să o pornești după cașcavalul nou. Decât să plângi după o lume nasoală și împuțită mai bine ai aprecia frumusețea lumii în care urmează să ajungi.” Apoi iar am visat și visul mi-a adus-o în minte pe Crina, și cum a spus ea bunicii „Mai ia-mă în brațe o dată” nu fiindcă i-a fost frică ci fiindcă voia să ia cu ea dincolo căldura acelei ultime îmbrățișări. Am revenit imediat la insomnia mea dinainte. Mi s-au părut atât de stranii episoadele astea de somn paradoxal în plină trezie, așa ca niște creșteri dreptunghiulare de munte în cel mai plan deșert , cum am văzut prin filme. Mi-am dat seama de fapt că din punct de vedere medical nu e nimic neobișnuit, din somnul paradoxal te scoli perfect odihnit, ca și cum ai fi treaz. Stranie era însă absența celorlalte tipuri de somn din ciclul de adormire, în speță, somnul profund. Dar cine știe, poate mintea mea a eliminat etapele nenecesare. Poate că în definitiv somnul nu ne este dat ca să ne odihnim, ci ca să visăm. Azi dimineață am fost mult mai liniștită și am înțeles că nu mă mai înfricoșează ideea morții. Am ajuns s-o accept. # La masă, îi găsesc pe băieți dezbătând problema mea. Oxfordistul e sigur că n-a greșit. Moș Napoleon se bagă și el în discuție și se încinge o polemică matematică din care nu pricep nimic. Bun, OK, spune Oxfordistul, eu consider că sunt corecte corelațiile mele și e simplu de probat. Dacă Nina mănâncă mai puțin, face mai puține mișcări bruște după masă, ar trebui ca crizele să se împuțineze, feocormocitom sau ne-feocromoticom. Asta dacă am dreptate. Logic, nu? Sunt de acord să-i salvez onoarea bietului băiat. Și dacă o să mai am crize, cum sunt convinsă că voi mai avea, o să spun că n-am respectat eu regula. # Astăzi au internat pe o tipă numită Olga. Odată cu ea a intrat parcă din nou lumea, lumea mondenă și urâtă în casa Utopia. De cum a venit în contact cu noi ne-am dat seama că duduia n-are nici pe naiba, e doar bolnavul închipuit, sau mai rău, cred că și-a înscenat boala ca să scape de ceva. Mă rog, n-am eu dreptul să judec, și eu m-am complăcut să vin aici certată fiind cu legea, dar asta nu cred că fuge de justiție. Deși la internare ni s-a recomandat să venim cu un minim de garderobă, a adus cu ea două geamantane cu haine. # America. Victor mi-a vorbit astăzi despre America. A fost acolo în vizită la niște prieteni, pe când lucra în Africa. New York-ul i s-a părut mai degrabă agitat decât vesel iar stilistic un fel de kitsch, cu zgârie nori interbelici (sau antebelici) pavoazați la bază cu statui și fresce aurite, care mai de care mai opulent și șocând bunul gust. Washingtonul i s-a părut o imitație nereușită a Parisului, cu bulevarde largi și palate-templu în stil antic înceremenite într-un fel de rigor mortis. Nu se compară cu orașele bătrânei Europe, conchide. În parcul din spatele Casei Albe era o toaletă publică cu o singură cabină, în care se aruncau hârtiile într-un hârdău mare. Pe o bancă stătea un negru zdrențăros, în chiloți, cu o bâtă dintr-o creangă de copac, ai fi zic că e un aborigen. O demonstrație pe biciclete avea loc pentru ochii președintelui. Acestea sunt amintirile lui din America. Râd. # Dacă aș avea o personalitate histrionică aș crede că Victor e îndrăgostit de mine. Mi s-ar părea straniu să fie adevărat așa ceva, nu cred că cea care sunt acum mai poate răspunde la iubire. Sunt un om defect. Și totuși, iată că moș Napoleon vorbește de gardul unde acum ceva vreme l-am văzut făcând concursul de rahați. Zice că se pot face acolo și alte lucruri ... Nu vrei să mergem și noi acolo într-o zi? mi-a șoptit gutural și fierbinte. Știu eu un loc unde nu ne-ar vedea nimeni, unde nu se vede de la nicio fereastră. Repede, îmi pun mintea la treabă să găsească un subterfugiu, ca să nu se simtă jignit. Acum, pe frigul ăsta, răspund? # Sclavul intelectual. Filosful consideră că intelectualul este prin excelență un sclav, pentru că își iubește meseria și ar lucra chiar și fără bani, numai din pasiune, dacă cineva i-ar oferi pentru asta casă și masă. Ca scribii, inginerii sau medicii din antichitate. Când intelectualul modern dă de bani, habar n-are ce să facă cu ei. # Oxfordistul a făcut iar o criză azi-noapte. Una urâtă de tot. A dat foc la niște bucățele de hârtie de la geamul camerei lui, care au căzut arzând și s-au stins în zăpadă. Se întâmpla ca eu și cu Victor să ne plimbăm prin grădină când am văzut la geam silueta lui în întuneric, și pletele negre, fluturând. - Am fost acolo ... la ecranul cu îngeri de la catedrală ... am stat de vorbă cu îngerul și el a spus că degeaba încerc să o uit. Că ea nu iartă pe nimeni ... așa cum nici țara ei n-a iertat pe nimeni ... draga mea Angie ... Angie my wanton, sălbatica mea iubită ... și eu am să fiu necruțător. Apoi a dat cu ochii de mine și a început să țipe furios: Nina, nemțoaico! Am să vă dau foc la toate orașele, ai auzit? O să vă ard de vii! M-am cutremurat, pentru că știam prea bine din poveștile lui Hans despre oamenii arși de vii, despre orașele arse din temelii în timpul războiului. Mi-a venit pipi, acolo, brusc, m-am dat după un pom și mi-am lăsat în vine pantalonii și am făcut în timp ce Victor se întorcea cu spatele. Apoi moș Napoleon i-a strigat să înceteze și el a închis fereastra. Azi dimineață la micul dejun, l-am abordat pe Oxfordist. M-am săturat să-mi mai înghit revolta până și-n fața unui puțoi. - De ce vrei să ne arzi orașele? îl întreb pe un ton cât pot eu de răstit. Deloc spășit, dar perfect lucid și liniștit acum răspunde, pe ton de scuză: - Sunt bolnav Nina, așa cum ești și tu și așa cum suntem toți. Bolnav și disperat. - Asta nu-ți dă voie să strigi asemenea grozăvii, zic înțepată. Este o insultă la adresa suferinței unchiului Karl și mătușii Helga, înțelegi? Nu știu dacă știi, dar lucrurile astea chiar s-au întâmplat în trecut! - Mătușa Helga, tunărița? a prins din zbor Filosoful, care-mi știe pe de rost familia din cele ce i-am povestit lui și tuturor. Asta i-a făcut să zâmbească pe ceilalți și atmosfera s-a mai relaxat. Dar tot eram furioasă pe Oxfordist. - Nu mi-ai răspuns, ce ai cu nemții? De unde până unde vrei tu să le dai foc la orașe? Își toarnă lapte și cană și zice, cu glas scăzut, ca pentru el: - Pentru că și ei i-au dat foc la al meu. Moș Napoleon, la curent cu istoria, intervine: - N-am auzit ca nemții să fi dat foc Galațiului. - Orașul meu nu este Galațiul. - Atunci care, Oxfordul? - Nu. Voi nu înțelegeți. În mine trăiesc niște fantome. Niște fantome furioase, care cer răzbunare. Aceleași care au împins-o pe Angie a mea la necruțare și la crimă. Iar eu o iubesc și pe țara aia a ei, și pe ea, înțelegi? Cea mai frumoasă muzică pentru mine era vuietul reactorului care mă ducea la ea. - Ascultă, măi băiete, dacă tot nu poți să nu te mai gândești la ea, de ce nu te duci acolo? face Victor. Hai, zice, fugi de-aici, că nu e greu, încalecă iar norii și stihiile văzduhului și du-te la ea, ce mai stai? Du-te la ferocea ta iubită, în ferocea ta patrie de suflet. Personajul cel nou, duduia Olga, îi aruncă o privire languroasă. Restul mesei îl luăm în tăcere. # Am revenit la sentimente mai bune în privința bietului băiat. De fapt nici nu știu ce mi-a venit să-l urăsc pentru scurt timp cu atâta intensitate. L-am descusut pe moș Napoleon despre misterioasa lui iubită și despre fantomele din orașul ei ars de nemți. - Angie asta era solista unei formații de muzică rock, o capră nebună care i-a sucit mințile bietului băiat acolo în perfidul Albion. A dat de belea într-o noapte când după un concert a fost legată fedeleș și violată de trei debedei beți care erau chipurile fanii ei – iar tipa, ce crezi, face ce face îi păcălește și reușește să se dezlege după care le sucește gâturile așa țac pac la toți trei ca la niște pui de găină. Tipa a tras apoi minciuna că indivizii voiseră s-o mai violeze o dată iar Poliția a înghițit gălușca și a pus-o în libertate. O crimă triplă în legitimă apărare. Nici vorbă însă de legitimă apărare, ci de răzbunare! Totul cu zâmbetul pe buze, fără niciun regret, a zis că n-a omorât oameni ci animale. Așa a intrat în depresie Oxfordistul nostru. - Bietul Oxfordist, am îngăimat. Gândul mi-a zburat la mine și la mătușa Helga – din nou. Amândouă suferisem abuzuri sexuale dar niciuneia dintre noi nu i-ar dat prin cap să-i omorâm pe atacatorii noștri. Eu cu atât mai puțin, că nu fusese chiar un viol, dar mătușii Helga care pățise ceva întocmai și pe deasupra avea și pregătire militară cred că nu i-ar fi fost greu dacă ar fi vrut, să joace o comedie sentimentală, să-i îmbete pe rușii ăia și mai tare și apoi să le ia armele și să le facă de petrecanie. Dar ea avea exact discernământul a ceea însemna răzbunarea: moarte doar pentru moarte. - Oare de ce nu sunt pedepsiți cei răi, am murmurat aproape fără să vreau dând glas gândurilor, cei care nu-și fac decât propria voie pe lumea asta și îi sacrifică pe ceilalți pentru orgoliul lor? - Pedeapsă, pedeapsă, zice moș Napoleon, ești obsedată de pedeapsă. Tu chiar ai vrea ca Martha ta să fie pedepsită pentru tot ce a făcut? # Iertarea și pedeapsa. Uneori am senzația că destinul nostru e ca un program de computer. Câteodată când apeși pe ceva greșit îți apare o ferestruică în care vezi codul și cineva care se pricepe poate să înțeleagă cum e făcut. Înțeleg acum ce vrea să se spună în Biblie, parabola cu grâul și neghina. Ele sunt lăsate să conviețuiască împreună, până la seceriș. După care grâul se pune în jitnițe de aur iar neghina se aruncă în foc. Dar dacă neghina s-ar stârpi mai devreme, s-ar stârpi și grâul, pentru că pur și simplu sunt prea apropiate. La fel cu oamenii buni și oamenii răi. Ei conviețuiesc împreună, se iubesc poate, în orice caz interferează și destinele lor se întrepătrund. Pedeapsa pentru omul rău e și pedeapsă pentru omul bun, care ar fi victimă colaterală. Abia după moarte când legăturile se desfac (oare ceea ce e legat pe pământ nu rămâne legat și Dincolo?) se poate face Dreptatea. Și se face. Dar dacă vrei să nu fii pedespsit nici tu nici cei dragi ție, trebuie să ierți. În general și în particular. Concluzie: ar trebui s-o iert pe coana Puica? # Azi noapte mi s-a părut că aud spre gard niște zgomote ciudate. Cred că în „zona oarbă” de care vorbea Moș Napoleon. Nu se vede nimic dar parcă am văzut niște umbre fluturând. Oare de ce am senzația că una dintre ele avea alura Olgăi? Poate pentru că am văzut-o prea veselă la micul dejun. Poate pentru că am văzut-o la toaletă inspectându-și dinții și cochetând cu rujul. Îmi aduce un pic aminte de Frau Direktorin Ceteraș, dar spre deosebire Olga e genul amabil-libidinos, care caută să se împrietenească cu toată lumea, numai că din partea feminină a azilului nu prea o bagă nimeni în seamă. Și, deși are un cert talent actoricesc, Nea Sulică n-o distribuie niciodată în piesele lui. # Să nu zic într-un ceas rău, n-am mai avut nicio criză de când mi-am propus să am grijă cu efortul fizic. Știu însă că atârn de un pai. Nu mai am nici convingerea că am cancer – aș fi murit până acum. Durerile nu le mai simt în piept. Doar amețeala a rămas. Și faptul că nu mai am respirație profundă. Nici măcar în somn. Nu mai sorb cu sete din cafeaua somnului, ca pe vremuri. Respir superficial. Mă îngrijorează Zâna de câtva timp. Nu știu de ce. E ca o presimțire rea. Poate fiindcă e răcită cobză de trei zile și zace la pat. # Oxfordistul a cântat astăzi un cântec vechi englezesc. Ceva despre un balaur și un cavaler. Limba mea e nerăbdătoare să danseze – vreau s-o pliez pe cuvintele englezești, spune. În fiecare zi face așa, îl trădează Filosoful. Ba recită ceva din Shakespeare, ba cântă. E o gimnastică a limbii care a devenit la el ca un drog. După ce termină de cântat, mezinul nostru începe să plângă. Ca de obicei, o plânge pe Angie și își plânge neputința de a o uita. Nea Sulică, cu bunătatea lui dintotdeauna, îl ia pe după umeri: - Ba da, cel care o sa devii n-o s-o mai iubeasca. Vei fi altcineva. Ai intrat un om, o sa iesi alt om. Ai sa te reconstruiesti. Altfel internarea ta aici nu va fi avut niciun sens. O sa vezi ca n-o sa mai fii tu cel din trecut, o sa te dezbraci de tine ca de o haina veche. O sa devii altcineva. O sa faci reset. Am început și eu să plâng. Dar eu, e o să se aleagă de mine? Am vreo șansă să ies de aici? Și dacă ies, voi fi altcineva? Suport oare o pedeapsă? Nea Sulică mă consolează și pe mine. Chiar dacă Dumnezeu ți-a dat o pedeapsă, chiar dacă asta se întâmplă acum pentru că trebuie să te dezbari de furie și disperare, celelalte calități îți vor rămâne și vor da roade. Le va recupera în folosul tău – acelea vor fi recuperate. Nu știu când și cum. Dar vor fi: bândețea, răbdarea, capacitatea de a iubi ... Apoi continuă, încetișor, ca pentru sine: - Fara furie, fara disperare, toate s-ar aseza usor, ar cadea firesc, ca piesele de tetris ... # Astăzi a fost cred cea mai grea zi a vieții mele de când mă aflu aici. M-am trezit puțin după miezul nopții când am auzit-o pe Zâna întorcându-se de la baie și am văzut o geană de lumină pe hol. A vrut să se așeze pe pat iarăși dar a sărit în sus ca un arc și s-a îndreptat spre mine, care mă ridicasem și eu în capul oaselor. Am luat-o în brațe și am văzut că pulsul i-a luat-o razna, întocmai ca mie când sunt în criză. Mi-a făcut semn să deschid fereastra și mai mult, s-a aplecat peste ea și a început să inspire cu zgomot ca și cum aerul nu i-ar fi ajuns. Am vrut să mă duc după ajutor, dar ea m-a prins de mână și nu m-a lăsat. Era albă ca varul nu mai avea nici pic de sânge în obraji. Mi-am dat seama de îndată că nu era o criză de nebunie ci era ceva grav, ceva amenințător de viață. Am strigat de la fereastră – oameni buni, sculați-vă, repede, chemați-l pe Longwood! Imediat am auzit de deasupra pași bubuind în tavan. Mă duc acum, Nina, am recunoscut vocea Filosofului. Toată lumea a crezut că eu am pățit un atac deși noaptea nu mi se întâmplase niciodată până atunci. Îmi dădeam seama că tovarășa mea se sufocă, mi-a trecut prin minte că s-a înnecat cu ceva dar nu avea laringospasm – nu tușea; m-am gândit să-i fac respirație gură la gură, dar cum să mă lupt cu un trup care mi se zvârcolea în brațe, încercând în același timp să-mi mențin echilibrul, să nu cădem amândouă peste pervazul ferestrei? După un timp care mi s-a părut nesfârșit, trupul i-a cedat; mușchii i s-au înmuiat, bătălia se sfârșise. Am simțit ceva cald pe tălpi – făcuse pipi pe ea. - Te iubesc Mirabela, mi-a spus vorbindu-mi pentru prima și ultima dată, cu un glas nefiresc și sufocat. Și eu am sărutat-o pe frunte și am așezat trupul moale și greu pe podea. Când au ajuns acolo cei de la Salvare, Zâna mă părăsise de mult. Eu plângeam în genunchi, încă chinuindu-mă în zadar s-o resuscitez. Oxfordistul a spus: - S-a dus sărmana, și mă bucur sincer pentru ea. Apoi a adăugat încet: oare mâine a cui moarte o vom sărbători? # Mireasa cu trenă de lacrimi Nu te duci în mormânt nici măcar cu iubirea semenilor. Dincolo de graniță nu mai ai ce face cu ea. Te duci numai cu iubirea lui Dumnezeu, dacă ai știut s-o câștigi în timpul vieții. Oare pe Zâna o fi iubit-o? Oricum, m-am convins că oricât de indiferentă ți-ar fi viața, oricât de scârbit ai fi, nu poți divorța de ea amiabil. Viața se opune, face scandal, îți face trupul câmp de luptă, te chinuie și refuză să plece. Cu greu se lasă alungată, chiar dacă sufletul tău n-o apucă de mână. E ceva mai presus de voința omului. Sunt convinsă că dacă era după ea, Zâna ar fi lăsat-o să plece liniștită. Dar n-a fost. Moartea ei însă a avut și alte consecințe: acuzațiile. Nu există comunitate umană unde acuzațiile la moartea cuiva să lipsească. Moș Napoleon a luat-o numaidecât la rangă pe Olga. ”Tu, că te fuți toată ziua ca o capră, ai atras nenorocirea și duhurile rele asupra spitalului ăstuia. Tu nu vrei să înțelegi că aici e spital, nu casă de vacanță, nici bordel sau așijderea.” Nefericita s-a albit la față, a dat să zică ceva, dar el a înșfăcat-o de păr, și a azvârlit-o pe jos și i-a zis că a văzut-o în fiecare noapte la gard ba cu Oxfordistul, ba cu Filosoful, ba chiar și cu Longwood o văzuse de câteva ori. (va să zică nu mă înșelasem!) ”Ce vrei să fac, a răspuns ea plângând, sunt femeie și aici, chiar dacă e spital. Nu am nicio vină, nu are nicio legătură.” Bineînțeles că nu avea. Am suspinat și m-am așezat pe jos, simțeam că mi se taie genunchii. # A sosit rezultatul la autopsie: Zâna a murit de embolie pulmonară. Un cheag format undeva în venele profunde s-a dus într-o ramură a unei artere pulmonare și a înfundat-o. Poate de la statul în pat, poate că medicația îi făcea rău. A venit și procuratura și a făcut anchetă, am dat declarații, de parcă secretul morții s-ar fi aflat la noi. Nu a fost vorba de malpraxis. Cu ocazia asta i-am cunoscut și familia. Era mult mai în vârstă decât credeam. Are un băiat de vreo 25 de ani și un soț care au vrut să scape de ea de acasă. Nu aveau nicio lacrimă pe obraz. I-am întrebat un singur lucru: cine e Mirabela? Mi-au răspuns că era sora ei care murise în copilărie. # Îmi dau seama că nu mai trebuie să mă gândesc la Zână, că altfel plâng până mă îmbolnăvesc. Eu am privit-o ca pe sora mea Crina, ajunsă la maturitate și iată că și ea mă privea exact la fel. Ce stranie coincidență! Oare de ce a fost de fapt internată aici? Oare de ce suferea de fapt? De ce nu vorbea, dacă nu era mută? Se retrăsese voluntar din orice relație cu oamenii? Voise să fie lăsată în pace? Mută ca o lebădă. Mută ca un pește. A plecat și mi-a lăsat atâtea gânduri. # S-a împlinit azi fix o lună de când Zâna m-a părăsit. Mi-a fost repartizată o altă colegă de cameră. A venit de undeva dintr-un penitenciar din Transilvania și în prima noapte pe care a petrecut-o aici a fost cât pe ce să le bată pe fetele de la patru, care sunt colege cu noi din aprilie. Longwood a chemat-o pe Cati de acasă, au pus-o în cămașă de forță și i-au băgat câteva doze zdravene de calmante. I se spune „Nebuna”. E prima dată când aud cuvântul ăsta tabu, aici în așezământul nostru, după aproape doi ani. Și parcă-mi pare rău. Femeia e bătrână de tot, să tot aibă 60 de ani, are pletele albe ca ale unei vrăjitoare, te inspăimântă cu privirea și glasul și totuși e ceva în ochii ei care mie mi se pare cunoscut. Ceva ce amintește de altceva, aspru și dur, dar familiar. Ca și când am iubit cândva o asemenea ființă. Foarte ciudat!