Revederea (21)

Până la urmă inevitabilul de care mă temeam tot s-a produs. Hans a bătut-o pe Martha de față cu mine și eu n-am putut decât să sufăr neputincioasă și să-l urăsc pe moment cu o intensitate incredibilă. Pentru că momentul când s-a întâmplat n-a avut legătură cu vreo vină adevărată a fetiței mele. Nu s-a întâmplat nici când ea, văzând pe un amărât mâncând dintr-o pungă de chipsuri, a început să se zbată în mâna mea ca apucată, urlând să-i cumpăr și ei, de abia am potolit-o, numai spunându-i că o domnișoară așa de bine îmbrăcată ca ea nu dă bine să fie văzută înfulecând pe stradă porcării, ca un cerșetor care tocmai primise de pomană. Nu, pentru că atunci el n-a fost de față. Nu s-a întâmplat nici când Martha, de acum elevă la ciclul primar – grundschule – mi-a rupt în nas primul desen pe care-l făcuse, lăsându-mă contrariată și întrebându-mă cu ce i-am greșit, deși după mult timp am înțeles și m-am simițit vinovată că i-am spus binevoitoare și vrând s-o încurajez „uite ce floricele frumoase ai făcut” când ea smângălise de fapt, cu stângăcie, niște fluturași. S-a întâmplat când Martha, stând pe marginea căzii de baie, a refuzat să intre fiindcă apa i se părea prea fierbinte și a început să urle când Hans a împins-o totuși în apă. N-am putut să intervin, totul s-a petrecut fulgerător. După ce Martha a încasat palmele, s-a săpunit plângând, iar eu, stând acolo s-o ajut să-și dea pe spate și să-și șamponeze părul, abia m-am abținut să nu plâng și eu. După ce a ieșit spășită și am înfășurat-o în prosoape, m-a întrebat cu jumătate de gură: Mami, pe tine te-au bătut părinții tăi vreodată? de parcă ar fi vrut să se consoleze că poate să împartă rușinea cu cineva. I-am răspuns că de nenumărate ori, dar am simțit că îl urăsc pe Hans până-n măduva oaselor. Prima zi de școală a Marthei a inaugurat o perioadă nouă pentru mine. Cât de mândră eram însoțindu-mi fetița la Grundschule! Cât de mirată am fost să aflu că elevii își lăsau pantofii la intrare și mergeau în sala de clasă în șosete – care sală de clasă avea mochetă pe jos! Din fiecare an mi-a rămas câte o amintire stăruitoare în minte, ca un fel de vignetă pe care să o pun în rama memoriei. Unele vesele altele triste, sau poate combinând în ele aceste ingrediente în doze egale. De la sfârșitul clasei I am rămas cu imaginea balului. Un bal cu costume, care s-a ținut undeva mai departe de școală, la o sală de festivități a primăriei. Aflasem că prietenele Marthei se costumează în zâne și prințese, că mamele lor le-au cumpărat materiale scumpe și că le fac rochii lungi pe comandă. Mi s-a însă părut mai interesant – dar mărturisesc, și mai puțin costisitor s-o costumez pe Martha în doctoriță. Ideea mă amuza, pentru că – purtată de pasiunea mea prostească – și eu m-aș fi costumat tot la fel dacă în copilărie mi s-ar fi oferit ocazia. I-am brodat pe unul dintre halatele ei de activități practice o cruce roșie. Am rugat-o pe Clara, care lucra la doctorul Ceteraș la clinică să-mi dea o bonetă de-a ei și i-am transformat-o pentru căpșorul Marthei. Tot de la ea am făcut rost de o seringă (fără ac bineînțeles). I-am dat Marthei trusa medicală de la mașina noastră și ăsta a fost toată recuzita ei. Ca să facă un mic rol, am zis să aibă ca „pacient” iepuroiul de pluș al mătușii Helga pe care l-am bandajat la cap. Rolul ei era să-i facă o injecție, să-i tragă bandajul de cap și gata! – pacientul se face bine prin iscusința domnișoarei doctor. Martha s-a îmbufnat când s-au decernat premiile, pentru că fuseseră apreciate doar moțatele care purtaseră rochii de bal, chiar dacă una din ele se încurcase ca proasta când își spusese rolul iar alta fusese gata să se împiedice pe scenă în poalele rochiei. Ca să fie totul perfect fata noastră a pus capac la toate, aplicându-i o siringă în fund fetei care luase locul întâi și care întruchipa zâna primăverii, spunând în toiul aplauzelor „tu ai nevoie de o injecție” episod la care s-a râs copios neștiindu-se că era în afara programului dar la care învățătoarea a strâmbat din nas, considerând-o ceea ce de fapt și era, o agresiune din invidie. În drum spre casă, în timp ce eram în mașină și Hans conducea, Martha a început să plângă sfâșietor. Ce să-i explic copilului meu? Mie mi se păruse că rolul ei fusese cel mai bun și chiar cel mai bine jucat, fie și lăsând la o parte umorul involuntar de la final. Cum s-o fac să nu mai plângă? M-am simțit atât de umilită ca mamă, pentru că fusese ideea mea și m-a durut atâta supărarea Marthei dar și a lui Hans care mă acuza tot pe mine. Era o prostie, dar prostiile astea dor teribil. Îmi aminteam cum suferisem ca un câine în copilărie când Mama o ridica în slăvi pe Ana-Mia Stroe, colega mea de clasă. Hans nu mi-a vorbit vreo săptămână. Aceste tăceri ale lui au devenit cu timpul un nou mijloc de a mă domina. Îmi impuneau o nesiguranță, un stres formidabil. Întrebam de ce e supărat și-mi răspundea că nu are nimic. De obicei, fițele astea le fac femeile nu bărbații. Dar raportul nostru era de așa natură, încât el știa – știuse dintotdeauna că eu eram aceea care „voiam ceva de la el”, și cea care tânjeam mereu după siguranță. Nu se deosebea cu nimic de „gagicii” mei din tinerețe, marii mei „curtezani” de la care nu mă putusem aștepta în final, la nimic. Dar Hans îmi era soț, iar eu eram soție și mamă într-o țară care nu era a mea și el știa că depindeam de el. Iar asta nu m-a făcut decât să mă răcesc în inima mea și mai mult. Din clasa a doua mi-a rămas în minte imaginea fraudei pe care am făcut-o pe un certificat medical. Certificatul fiicei mele, care avea în programă pe lângă orele de educație fizică obligatorii și niște ore de sport opționale. Martha avea de ales între tenis, balet și patinaj și ar fi fost încântată să se ducă la toate. Până la urmă se înscrisese, fără știrea mea, la patinaj. Când mi-a spus, am fost îngrozită. Cât de umilită fusesem când Mama m-a pus să patinez prima dată și eu am căzut și mi-a fost frică! Nu voiam în ruptul capului ca Martha să riște să se lovească sau să se accidenteze. Am hotărât cu orice preț că Martha nu va merge nici la tenis, nici la balet, nici la patinaj. Orele de educație fizică, obligatorii erau de ajuns. Aveam de la vizita medicală de dinaintea înscrierii la școală un certificat care constata că Martha avea un ușor suflu sistolic, gradul 1. Asta nu era ceva grav, nici măcar semnificativ pentru o interdicție, să zicem, de a face efort. Am radiat ușor codița de la cifra unu și am transformat restul în 4. M-am prezentat la școală cu hârtia în mână și i-am dat-o învățătoarei. - Bine, dar Martha s-a oferit, n-am obligat-o eu, a remarcat aceasta, contrariată, când i-am întins hârtia. Mi-a venit repede în cap o minciună. - Martha nu știe. Nu i-am spus, ca să nu se sperie. Aș vrea să găsiți un mod delicat de a o scoate din echipă. Învățătoarea s-a uitat mirată la mine, probabil că nu mai întâlnise așa o situație. Dar i-a spus Marthei că pentru ea era mai bine să se rezume la orele obligatorii și cu toate că fata mea a venit mult timp acasă îmbufnată, am fost fericită că o scăpasem de necaz. Spre sfârșitul clasei a treia, am fost convocați la o ședintă, noi, părinții, despre condiția fizică a copiilor noștri. Asistenta medicală de la școală mi-a atras atenția că Martha nu mai crescuse față de anul trecut. Probabil că e din cauza faptului că nu face sport, a spus. I-am explicat că fata mea avea suflu sistolic și că nu puteam risca. Rapoartele acestea se trimiteau și acasă, pe hârtie așa că Hans a citit și a aflat. Am avut bineînțeles o discuție care s-a transformat în ceartă. Unchiul Karl îi băgase în cap că, dacă se operează de amigdale, copii cresc brusc spunând că așa s-a întâmplat cu el. Personal, Hans considera ca sportul ar fi o soluție complementară. Înotul i se părea un sport elegant, bun atât pentru fetițe cât și pentru băieți și numai potrivit pentru un oraș unde se mergea atâta pe apă cum era orașul nostru. Era chiar un sport necesar pentru siguranță. Și nu afecta inima decât dacă problema era foarte serioasă. Am simțit că mă tulbur la minte. I-am spus lui Hans ce zisese doctorul Ceteraș despre operația de amigdalectomie. I-am spus și părerea pediatrului Marthei, la care fusesem de atâtea ori cu diverse răceli – că amigdalele au rolul lor, ca și apendicele, fiind parte a sistemului imunitar. Nu se scot decât dacă e imperios necesar. Exact așa învățasem și eu în țară. Atunci a izbucnit: - Ai vrut s-o scutești de sport, ai scutit-o! N-o lași să mânânce ca ceilalți copii, tot dai zor cu calciul tău din lactate și cu vitaminele din fructe și din legume! Tu nu vezi că e cea mai mică din clasă? Nu m-am putut abține și am țipat și eu la el: - Cu cine vrei să semene înaltă? Mă vezi doar pe mine cum sunt! Așa am fost și eu în școală, cea mai mică din clasă. Și nici tu nu ești chiar un brad! Martha e fetiță, ce vrei să fie o pălămidă? Așa sunt drăguțe fetițele, minione! - Nu mă interesează gusturile tale tâmpite! Eu sunt bărbat și știu care sunt gusturile unui bărbat! Fata mea n-o să rămână o pitică din cauza ta! Am trecut peste nedelicatețea referitoare la înălțimea mea – că Hans îmi arunca acum în față că nu fusesem niciodată pe gustul lui. Dar faptul că voia s-o dăm pe Martha la înot și s-o mai și operăm de amigdale era de neîndurat pentru mine. Dar Hans a găsit argumentul suprem, unul care mi-a răsucit cuțitul în inimă. - Ai văzut ce-ai făcut cu prostia ta cu carnavalul. Gândește-te peste câțiva ani ce o să simtă Martha când o să vadă că pe colegele ei le curtează băieții și pe ea nu. Gândește-te bine! - Bine, Hans, am spus, plângând, bine, o să fie cum vrei tu. Pentru a câta oară îmi înecam frustrarea în lacrimi! În primul semestru din clasa a 4-a am avut o discuție cu învățătoarea despre viitorul fiicei noastre. Martha avea aplecare spre partea practică – și învățătoarea o vedea mergând către profilul tehnic. Profilul științific sau disciplinele umaniste nu erau pentru ea. Nu avea profunzimea, nici răbdarea necesară să asimileze detaliile și să extragă argumentele (asta observasem și eu ce-i drept, verificându-i temele). Era însă și în simțul tehnic al Marthei o chichiță. Era ceva „deconstructivist”, ceva care ar fi putut trece drept artistic dacă n-ar fi fost mai degrabă anti-artistic. Dacă i s-ar fi cerut să construiască o piramidă, Martha ar fi așezat-o cu vârful în jos. Un fel de rebeliune? Învățătoarea nu știa. Mă uimea faptul că din activitățile unui copil atât de mic se pot trage atâtea concluzii pentru parcursul viitor. Am fost însă panicată de faptul că orientarea se face din clasa a 5-a și că e cumva definitivă. Știam de la Hans și de la Tante Helga, consultantul nostru pe probleme școlare – ca persoană din interiorul sistemului – că sistemul german de învățământ e ciudat în esență. Ciclul gimnazial e contopit cu anii de liceu, cum era pe la noi înainte de venirea comuniștilor. Instituția numită „gimnaziu” era de fapt singura care te ducea până la capăt spre facultate. Celelalte două variante de școală „secundară” se terminau – una după treapta întâi de la noi (aceasta era realschule – cea pentru care Martha ar fi primit recomandare) , iar alta, cea mai slabă, după 9 clase. Era și o variantă care le îngloba pe toate trei, dar nu aveam așa ceva în orașul nostru, fiindcă regulile variau de la land la land. Așa că un părinte trebuia să opteze de la început. Iar admiterea la gimnaziu se făcea pe bază de recomandare și de note. Gândindu-mă la cât suferisem eu cu admiterea la liceu n-aș fi vrut s-o expun pe fata mea la un eșec așa de timpuriu. Nu voiam însă nici să se ducă nici la o școală de unde n-ar fi intrat decât la Politehnică și acolo numai în anumite condiții. Ce era de făcut? Bineînțeles că am ținut un consiliu de familie. Hans o ținea pe a lui – că aici nu eram în România, că nu existau pretențiile pompoase ca toți să facă o facultate, că nu era nicio rușine să rămâi cu studii „medii” și nicio nenorocire să lucrezi într-o fabrică sau pe un șantier. Doar văzusem câtă curățenie și disciplină și seriozitate era la el pe șantier! (unde totuși nu văzusem nicio fată, am replicat eu). Desigur, exista și posibilitatea că Martha se va căsători bine și că asemenea mie, nu va fi nevoită să muncească, a subliniat soțul meu. Totuși eu voiam altceva pentru ea. Voiam să aibă toate posibilitățile deschise, fără a o stresa cu o muncă peste puterile ei. Nu voiam să ajungă la un serviciu numai cu bărbați care ar fi privit-o de sus. După vreo oră de dezbatere care m-a secătuit de putere, am deliberat. Era la noi în cartier, destul de aproape de unde stăteam, o școală particulară, așa-zis „internațională”, cu predare duală, în germană și franceză, la care lucrase până nu demult Tante Helga (abia se pensionase). Hans nu era întru totul refractar ideii, căci aici Martha ar fi intrat în contact cu o anume „lume bună”, cu copii de consuli și atașați navali, de oameni de afaceri străini, și de alți oameni cu bani. Nu că Hans ar fi avut vreo simpatie pentru străini. Dar ei o puteau introduce Martha și în buna societate autohtonă. În plus, școala se termina cu certificatul de Bac internațional și nu cu Abitur, ca restul gimnaziilor și se făceau 12 clase nu 13. Eu mă gândeam că exigența n-ar fi așa de mare nici disciplina foarte drastică, fiind vorba de odraslele unor somități, dar exact aici se situau obiecțiile lui Hans. În fine, tot punând în balanță argumentele pro și contra am deliberat în cele din urmă de comun acord că fata noastră va merge aici. Prima mea victorie adevărată. Mamă denaturată. Asta eram eu. Cu o milă și o grijă bolnăvicioasă pentru copilul ei. Și Hans, care se temuse ca nu cumva să fiu o Rabenmutter! Deși „nu mai era copil mic” o însoțeam și acum pe Martha la școală. Școala internațională avea un autobuz al ei dar nu-i deservea pe copiii de pe o rază de un kilometru ci numai pe cei din cartierele mai îndepărtate, iar noi, după cum am spus, stăteam foarte aproape. Exista totuși obiceiul ca și aceia care nu mergeau cu autobuzul să se ia unii pe alții de acasă și să vină împreună la școală. Martha avea doi prieteni, un băiat și o fată care stăteau în cartier și cu care începuse să se aștepte. Mergeam și eu cu ei, măgar între oi, încercând să înjghebez o conversație, stânjenită de răspunsurile lor monosilabice. Era clar că ce făceam eu trecea, chiar pentru niște copii de clasa a 5-a, drept straniu și neavenit. La un moment dat fiica mea mi-a interzis categoric să o mai însoțesc, pe motiv că râdeau de ea ceilalți copii. Dar eu tot mergeam în spatele ei, discret. Aflasem că se produsese o răpire undeva în landul nostru și trăiam cu o veșnică spaimă. Mergeam în spatele ei până dispărea pe ușa școlii și acolo știam că e în siguranță. Când se terminau cursurile, la fel, (așteptam într-un parc din apropiere, unde nu mă vedea nimeni). Dar nu mă puteam abține uneori – când o vedeam că-și scoate iarna fularul sau mănușile ca să braveze, sau când vedeam că o lua prin vreo băltoacă – să nu strig din spate după ea, și atunci mă dădeam bineînțeles de gol, spre hazul răutăcios al colegilor care o însoțeau. Am mai rămas „celebră” în istoria școlii printr-o ispravă, care nu ar fi dovedit unor oameni cu scaun la cap decât devotamentul meu de mamă, poate dus la extrem, dar care unora li s-a părut cum să spun ... prea de tot. Martha trebuia să plece la o tabără de schi în Alpi. Hans semnase formularul prin care eram informați despre programul taberei și prin care ni se cerea acordul ca părinți. Eu însă stăteam cu inima cât un purice. Se dovedise că Hans avusese dreptate cu înotul (până la urmă la operația de amigdalectomie fusese silit să renunțe fiindcă medicii nu agreaseră), Martha crescuse în vacanța dintre clasa a treia și clasa a patra și era acum înăltuță. Dar schi-ul nu era înot, era un sport periculos, unde instructorul nu te poate salva în caz de nevoie, iar eu urma să stau acasă timp de două săptămâni fără să știu ce se s-a întâmplat cu copilul meu. Urmeau să meargă la o cabană izolată sus în munți unde nici nu știam dacă aveau telefon. Pe măsură ce ziua plecării se apropia, în mintea mea prindea tot mai mult contur ideea să mă duc și eu cu ea. Ni se spusese de la bun început că părinții nu erau admiși, dar ca persoană particulară, nu mă putea împiedica nimeni să mă urc la tren și mă cazez exact în același loc ca ei. Hans o dusese cu mașina la Gara Centrală, după care plecase la treburile lui, iar eu rămăsesem acasă nesimțindu-mă în stare să-mi iau rămas bun pe un peron de gară. Dar știind că mai era timp până pleca trenul m-am hotărât brusc să-mi pun în aplicare planul. Când am ajuns ea era acolo, la punctul de întîlnire, cu cei doi prieteni ai ei, Sabinne și Florian, cei cu care pleca de acasă și venea înapoi, și cu alți copii din grupul care pleca. M-am rugat de ea, disperată, să mă lase să iau și eu bilet. Doar că nu m-am pus în genunchi în fața ei. Dar pledoaria mea s-a izbit ca de un zid. Am vrut apoi să-i smulg promisiunea de a mă suna în fiecare zi ca să nu mai stau cu atâta grijă. - Cum vrei să te sun în fiecare zi din vârful muntelui unde nu e telefon? Ești o proastă! m-a gratulat numaidecât fata mea. Prietenii ei s-au privit cu un subînțeles obraznic. - Sunt o proastă, sunt o proastă! m-am pomenit repetând pe un ton ca de cântec, așa cum făcea cândva Crina, sora mea. Acum, când rememorez aceste lucruri, îmi dau seama cât de umilită se simțea Crina și cât de ciudat de inventiv reacționa ca să se protejeze sufletește salvând aparențele. Spre deosebire de mine Crina n-a fost înfrântă niciodată. S-a opus umilinței. Eu o înghițisem cu polonicul, o asimilasem. De ceva timp constatasem că incontineța mea urinară se agravează. Mai nou mă scăpam pe mine la orice vorbă aspră aruncată de cineva, așa că purtam în permanență absorbant. Acum însă trebuia să bagatelizez enormitatea pe care mi-o făcea fii-mea de față cu toată lumea. Diplomatic, am întrebat-o pe o fetiță mai mărunțică din grup dacă ea o numește la fel pe mama ei. - Nu, a răspuns aceasta, eu îmi respect părinții. - Vezi? i-am spus Marthei, ca și când aș fi prins-o în culpă. Dar nici vorbă să pot devia discuția și să-mi salvez onoarea. Martha a sărit la gâtul meu imediat cu replica potrivită. - Părinții ei nu se țin după ea cu tot felul de tâmpenii ca tine. - O să vă dea telefon o dată pe săptămână, când coborâm în oraș, a intervenit băiatul numit Florian, privindu-mă condescendent, și i-am fost recunoscătoare că m-a salvat de la o umilire completă. Măcar un străin avea un picușor de milă de mine. Nu știu cum și când au auzit că e trenul anunțat, cum s-au sculat de acolo cu bagajele și cum s-au dus pe peron. Eu am rămas ca proasta lângă panoul electronic din aula gării și după multă vreme am reușit să mă adun și să plec acasă. Bineînțeles că Martha n-a pățit nimic, s-a întors bine mersi, sănătoasă și fericită că se simțise excelent. Nu știu ce discuție a avut ea cu tatăl ei, dar într-o zi, când eram cu toții liberi, și eu m-a întors de la cumpărături, Hans mă aștepta cu un aer sumbru și marțial. - Trebuie să stăm de vorbă, Nina, a spus. Am simțit iar că fac pe mine. M-am temut că-mi spune că vrea să divorțăm. - De mâine te duci să-ți cauți serviciu, a spus pe un ton plat și categoric, acel ton al lui care nu admitea replică. Am fost așa de surprinsă că era să cad din picioare. - Păi, m-am bâlbâit, nu ai spus tu că vrei să am grijă de Martha? - Ai mult prea multă grijă. Ai depășit orice limită și asta trebuie să ia sfârșit. Desigur că n-am căutat prea mult serviciul și nici prea departe. Cum era de așteptat, Hans și-a sacrificat propria lui coardă de rezervă și a vorbit cu doctorul Ceteraș. Unde altundeva eram mai potrivită? Asta nu-nseamnă că m-a angajat imediat. Era Fundația Haussman ce-i drept o clinică privată, dar fiind vorba de sănătatea publică criteriile erau stricte. Am făcut trei luni de „ucenicie” în clinică, am citit ca un școlar toate protocoalele medicale ale viitorului meu angajator, am dat examen cu comisie. Când am fost declarată admisă am crezut că am apucat un tigru de coadă. Și ca orice om la început, n-am văzut decât partea bună a lucrurilor, jumătatea plină a paharului. În primul rând, serviciul ăsta mă făcea să am oarecare independență – contribuiam și eu la întreținerea fiicei mele, nu mai eram un simplu gestionar de bani aduși de altul. Îmi obținusem deja cetățenia germană. Eram și eu ceva, chiar dacă nu cineva. Poate asta o va face pe Martha să mă respecte mai mult, gândeam. Îi eram atât de recunoscătoare doctorului Ceteraș, ce om bun și cu suflet! În urmă cu ceva timp, marile evenimente bulversaseră Europa. În România fusese revoluție, Ceaușescu căzuse, zidul Berlinului căzuse și el și Germania se reunificase. Reunificarea asta însă avusese consecințe nebănuite pentru familia noastră. Unchiului Karl i-a venit pe chelie că vrea să se întoarcă în orașul lui natal din fosta RDG, împotriva curentului general de migrație care era în sens invers. Și așa cum a făcut toată viața, a abuzat de fidelitatea Helgăi, care s-a simțit datoare să-l urmeze. Plecarea mătușii Helga m-a afectat mai mult decât aș fi crezut. O iubeam cu adevărat și știam că și ea mă iubește. Fusese poate prima ființă în care puteam avea încredere după atâția ani. În curând însă altă încercare a trecut ca o furtună prin viața mea. S-a dus așa cum a venit, dar m-a marcat. Hans avea o lucrare la noi în oraș și era vremea regatei. Nu mai știu pentru ce pricină l-am așteptat într-o sâmbătă să iasă de la serviciu. Am trecut împreună printre sutele de iahturi gata să se avânte în cursă. Mi-a atras atenția unul pe lângă care treceam: o femeie blondă și mlădioasă, în costum de baie manevra pânza. L-a privit insistent pe Hans, iar asta cred că de fapt mi-a atras atenția, fără să vreau. Uitându-se în aceeași direcție ca și mine, a observat-o și el. A tresărit violent, parcă l-ar fi mușcat un șarpe și m-a luat de mână șoptindu-mi sugrumat: - Nu te uita! Nu te mai uita! N-am putut să fac însă ce mi-a cerut și, ca hipnotizată, am întors capul, deși trecusem de iaht. M-a strâns de mână atât de tare, încât mi-au dat lacrimile. Treceam prin port de mână ca doi îndrăgostiți și nimeni nu înțelegea că de fapt se consuma între noi un act de violență. Am înțeles imediat cine era femeia aceea superbă, cu un trup de sirenă, chiar dacă n-aș fi recunoscut-o din poză. Nu putea fi decât Anelise, fosta iubită a lui Hans. Anii nu păreau să-i fi luat ceva din frumusețe ... Știam de la Hans că nu era de fel din oraș și că o cunoscuse tot la o regată. M-a frapat și n-am putut să-i uit privirea cu care ea m-a urmărit, acel dispreț acid din privire. Fără să vreau, am simțit un intens sentiment de vinovăție. Mi-am amintit de minciuna cu care îl făcusem pe Hans să mă ia de nevastă ... oare dacă nu aș fi mințit, el s-ar fi întors până la urmă la ea? Oare eu îi despărțisem? Am fost tulburată câteva săptămâni. Vinovăția făcuse loc disperării. Cât timp ea se afla în oraș, căsnicia mea era în pericol. Știam că el trecea în fiecare zi prin port. Știam că o vedea în fiecare zi. Și am mai avut un barometru care-mi spunea, atât de elocvent și de înfiorător că ea era prezentă în viețile noastre. Acesta a fost, pur și simplu viața mea intimă cu soțul meu. După atâția ani de căsnicie și de disensiuni, Hans abia se mai uita la mine, vreau să spun ca femeie. Făceam dragoste când și când, aproape mecanic, fără prea mare chef din partea lui și cu mereu aceeași supunere umilă din partea mea. Cu alte cuvinte, îndeplineam un ritual fără nicio plăcere, poate doar afară de aceea a lui, vagă, de la punctul culminant. Acum însă totul se schimbase. Hans mă poseda cu o pasiune străină de mine și de mai multe ori pe noapte, câteodată și în plină zi, și cu o intensitate de nedescris. Oare își dădea seama câtă suferință sufletească îmi provoca? Probabil că nu. Când mareea sexuală s-a liniștit, am înțeles că femeia plecase. M-am destăinuit Clarei. Ea mi-a arătat partea plină a paharului: ceea ce se petrecuse arăta că cel puțin fizic, Hans nu mă înșelase. Dar ce folos? Martha a mai fost în multe tabere de la tărășenia aceea cu schiul. Am stat vacanță cu vacanță cu inima cât un purice în timp ce Hans părea că nu se teme de nimic și că are o încredere deplină în fiica noastră. Eu, dacă încercam să mă opun, era război în familie, și eram tratată ca un inamic. Iată că – ironie! a venit vremea să fie și el cu capsa pusă la o plecare a Marthei iar eu să fiu de data asta în rolul polițistului bun, văzând cât de mult își dorea ea excursia. Asta s-a întâmplat cu puțin înainte de cea de a 13-a aniversare a fetei noastre. Orașul în care locuiam era înfrățit cu un oraș din Anglia și copiii de la școala internațională au fost invitați la o vizită acolo, urmând să stea nu la hotel ci la niște familii, fiecare la o alta. Hans a tunat și a fulgerat, că el avea mare ură împotriva englezilor, ca de altfel și împotriva americanilor. Eu știam asta de ani de zile, de când ne căsătorisem și îmi aminteam cu câtă Schadenfreude, cum spun nemții la plăcerea răutăcioasă, privise la televizor știrile despre un conflict de peste mări, din niște insule îndepărtate unde Anglia pierduse o groază de nave iar Hans (ca de altfel și unchiul Karl) scoteau urale ca la meci de câte ori aflau că mai fusese scufundată una. Știam că bombardamentul în care pierise familia Helgăi și a lui Karl era un motiv serios, dar mie una mi se părea că Hans exagerează, aducând mereu trecutul în prezent. Pe nimeni altcineva de când venisem aici nu auzisem să poarte o asemenea ură, deși războiul trecuse și prin părțile locului. - Trecut spui? s-a oțărât Hans. E totul în prezent. Habar n-ai câte bombe neexplodate am găsit când săpam fundațiile clădirilor, aruncate de criminalii ăia acum 50 de ani! Știi tu că era să pierdem o dată un om din echipă pe chestia asta? Până la urmă a acceptat, cu greu, ca Martha să se ducă. Ea s-a întors foarte impresionată de acolo. Orașul acela era înfrățit și cu Galațiul nostru și așa a cunoscut câțiva copii români, ceva mai mari ca ea, printre care pe unul care câștigase o olimpiadă internațională de matematică. Ei i-au vorbit foarte frumos despre România și s-au împrietenit imediat când au auzit că Martha e și ea pe jumătate româncă. Iar fata noastră ne-a reproșat că n-am învățat-o românește și că n-am dus-o și pe ea în România. Am fost foarte jenați și am promis că într-o zi o să mergem cu toții, deși știam amândoi că mințim – niciunul nu mai voiam să dăm pe acolo având amintiri prea dureroase. Dar lucurile nu s-au oprit aici. Hans a comis-o din nou, de data asta urât de tot când – revers la medalie – ne-am trezit că Martha ne aduce la ușă trei englezoaice de diferite vârste, venite în vizită la schimb. - Le bag în pizda mamii lor, a explodat Hans într-o românească neaoșă la care Martha a făcut ochii mari. N-au ce căuta aici la mine în casă. Să se ducă la hotel. - Hans, sunt doar niște copile. Părinții lor le-au trimis știind că vor sta la o familie, că vor fi în siguranță, am pledat eu. - Capra aia mare are șaptesprezece ani. - Chiar și așa, sunt minore, nu le primește nimeni la hotel. - Atunci n-ai decât să iei tu camera, și să stai și tu cu ele dacă vrei să le păzești, că eu în casă la mine nu le primesc. Am luat un apartament cu două camere la un hotel din centru, și am stat cu ele și cu Martha trei zile. Ea a stat cu fata de șaptesprezece ani și cu încă una de cincisprezece, iar eu am stat cu cea de a treia, tot de cincisprezece ani. Nu cunoșteam limba engleză, iar colega mea de cameră nu știa germana, așa că doar ne-am zâmbit una alteia tot timpul și ne-am înțeles prin gesturi. Copilele astea mi se păreau altfel decât prietenii Marthei, mult mai educate și mai binevoitoare. Martha avea la școală cercul ei, și spre marea satisfacție a lui Hans își făcuse chiar contacte sus-puse, de exemplu fusese invitată la petrecerea unei fiice de amiral. Dar aveam sezația că Martha le vorbea cu dispreț despre mine, parcă toți se uitau la mine de sus. În altă ordine de idei, nu știu dacă englezoaicelor li se păruse ciudat că Martha nu a vrut să stea cu mine în cameră, dar eu nu mă puteam aștepta la altceva. Martha mă respingea de multe ori și când intram cu vreo pricină în camera ei de acasă, nicidecum nu m-ar fi lăsat s-o ajut la lecții. Mă întrebam disperată dacă nu cumva oi puți. Am petrecut totuși foarte frumos, toate cinci, le-am dus pe la muzee și prin parcurile de distracție, le-am plimbat cu autobuzul, iar seara am mâncat la restaurant. Martha era în culmea încântării că era în compania unor fete „mari”. Le traducea, afectată, ce explicam eu, dar nu s-a sinchisit să-mi traducă și mie ce răspundeau ele. În ultima zi m-au dus ele pe mine la un fel de club, situat undeva la un subsol, cum văzusem în copilărie la Constanța, dar aici se cânta muzică rock și se dansa, erau numai pletoși cărora le sărea părul în sus și-n jos și m-a apucat spaima de la reverberațiile alea stridente, metalice, ca niște cuțite. Bașii îmi bubuiau în plămâni și mă lăsau fără aer. Fata cea mare era și ea rockeriță, și le-a montat pe toate să se vopsească pe față cu un fard de pleoape vinețiu și s-au prins și ele în dansul ăla îndrăcit. Am stat pe margine și am văzut-o pe fata mea cum se zbânțuie în ritmul muzicii în timp ce interpreții își chinuiau instrumentele ca pe niște animale. Dar această intruziune a mea în ceea ce însemna o lume interzisă și cam înspăimântătoare era de fapt un moment unic de bucurie pentru mine: făceam parte din viața fiicei mele! Ne-am luat a doua zi rămas bun de la fete după ce le-am condus la gară (de acolo se duceau singure la Hamburg, la aeroport) și viața a reintrat în tiparul obișnuit. La câteva luni, cu ocazia aniversării Marthei, am avut un musafir îndelung așteptat și bine venit. Tante Helga – fără unchiul Karl! Am îmbrățișat-o cu lacrimi de dor și de bucurie. Am vorbit cu ea despre Martha, despre serviciul meu la clinică, despre mine și Hans. După părerea ei, Martha trecea printr-o perioadă grea – pubertatea. Trebuia să am răbdare (de parcă n-avusesem până atunci cu prisosință!). Ce-i drept Hans nu-i tolera obrăzniciile pe care începuse să le aibă și față de el. O pleznea numaidecât și de atâtea ori m-am băgat între ei riscând să iau eu palmele următoare, cum mă băgam odinioară între sora mea și băieții chitiți să-i facă rău – sau chiar între ea și Tata când reușeam să fiu mai iute de picior decât era el de mână. Numai faptul că m-ar fi putul lovi pe mine îl făcea pe Hans să renunțe să continuie corecția. Lucru ciudat, însă, Martha nu părea să țină supărare prea mult și mi se părea că-l respecta și-l iubea mai mult ... mult mai mult ca pe mine. Era între ei doi o complicitate tacită. Și aici Helga mi-a spus să nu-mi fac probleme: fetele se simt mai apropiate de tată, ea însăși îl iubise mai mult pe tatăl ei vitreg ca pe mama ei bună. După care am început să vorbim despre serviciu. Am discutat întâi despre clinica Haussmann și potentații ei. Din câte știam amândouă, doctorul Ceteraș fusese ginerele unuia dintre patroni și fondatori iar după ce rămăsese văduv se recăsătorise cu actuala lui soție, Mariella, o femeie mult mai tânără, pe care o cunoscusem la barbecu-urile doctorului. Mariella era fiica unor Gastarbeiter-i veniți din Italia prin anii 50, care învățase destul de bine românește de la soțul ei și avea un fel de a fi ironic și zeflemitor, plăcându-i să domine toate conversațiile. Cât despre șeful meu, doctorul Ceteraș, acesta era directorul medical al firmei, iar Mariella era directoarea administrativă și de personal. Cei doi băieți mari ai lui Ceteraș erau și ei medici în firmă, cum s-ar zice, un fel de afacere de familie. Organizarea clinicii era „orizontală” cum îi plăcea doctorului să spună, în sensul că o asistentă ca mine făcea și pe infirmiera, practic prelua un pacient de când i se făcea fișa de intrare și se ocupa de el până la capăt, până în sala de operație și înapoi în perioada de convalescență, până i se scoteau firele. Pacienții erau cu predilecție femei. Înainte de a ajunge în sală, le puneam perfuzia și le pregăteam sufletește. Unora le dădeam purgativul sau le făceam clisma. Altora le puneam sonda urinară, după ce li se făcea anestezia. Nimic deosebit de interesant, cu excepția operației în sine. La început m-am bucurat că nu aveam paciente cu boli grave, care m-ar fi impresionat sufletește, clinica ocupându-se în special cu operațiile estetice, la față sau la corp – lipoaspirații, abdomenoplastii, liftinguri mamare. Era însă și o dezamăgire. Orice cadru medical dorește să ajute oameni în suferință, să contribuie la alinarea durerii, la însănătoșirea pacientului. Aceasta era însă doar o parodie a suferinței. Dintre toți oamenii de pe pământ femeile astea erau cel mai puțin de compătimit. Unele aveau averi de milioane și veneau aici cu scopuri mizerabile: ca să placă unor bărbați mult mai tineri. Veneau din toată lumea, chiar și din țări foste socialiste, vorbeau stâlcit germana, uneori n-o vorbeau deloc și nu mă înțelegeam cu ele decât cu greu. Altele îmi făceau confidențe care mă umpleau de scârbă, la care dădeam – după bunul obicei care-mi devenise obișnuiță – din cap politicos și mă sileam să zâmbesc sau să râd și să răspund simpatetic. Am fost uimită însă când una dintre ele m-a bruftuluit de mi-au mers fulgii pentru o greșeală minoră – nu-mi închipuiam așa ceva. În scurta practică de spital pe care o făcusem în cadrul cursului de la Dalles, știam că se întâmpla invers – asistentele se purtau urât cu pacienții. Am început să mă fac că nu aud când a început să-mi povestească iar din viața ei privată și am ieșit. „Niiină – pacientul nostru stăpânul nostru, înțăleseși?” mi s-a adresat doctorul Ceteraș cu vocea lui tărăgănată în timp ce-și ștergea mustața cu dosul palmei. „De ce, am încercat să glumesc, am fost reclamată că n-ar fi așa?” „Stăpânul nostru Nină, a repetat, stăpânul nostru”. Am înțeles că nici aici nu aveam voie să-mi exteriorizez sentimentele, frustrarea, trebuia să mă prefac la fel ca și acasă, cu Hans, cu Martha, cu vecinii, cu prietenii de picnic, să tac și să înghit. - N-ai nicio colegă cu care să te înțelegi mai bine? Cu care să mai discuți, așa ca să-ți mai verși năduful? Aș fi putut s-o menționez pe Clara cu care eram în ture inverse. Nu știu ce mi-a venit însă să menționez pe altcineva. Un medic din Spania venit de curând la noi în clinică care mă saluta zâmbind de câte ori mă vedea pe culoare, la sala de mese și la rapoartele de gardă. - E perfect, dar ai grijă, a spus Tante Helga râzând, să nu cumva să te îndrăgostești de el. Am râs și eu, dar mai mult ca să-i fac plăcere mătușii. Nu am mirosit nicio cursă a destinului.